Florin Rădulescu

Ultimii ani au fost marcați în poezia românească de o atenție din ce în ce mai mare acordată debutanților, al căror potențial este întâmpinat de către o scenă revigora(n)tă, din ce în ce mai incluzivă și experimentalistă. Abordări noi asupra poeziei sunt îmbrățișate de câteva edituri consacrate, dar mai ales de către cele proaspete, generând un tablou corintic al explorării de orice fel. Într-un mod natural raportat la identitatea și trecutul propriu, debuturile sunt un statement de personalitate prin care se remarcă (sau nu) un caracter independent ce tinde să fie inconfundabil. Unele nu reușesc să își semnalizeze relevanța, dar altele îmbogățesc vizibil și cu entuziasm scena locală. Deși multe confirmă trendul inovativ, câteva par să nu aibă locul în 2022, și totuși reușesc să surprindă ori printr-o combinare inedită a stilurilor nostalgice cu tonul realității prezente, ori printr-o sinceritate care transcende spațio-temporalul relatabil pentru publicul strict post-2000.

Ca să ne facem o idee mai bună a cadrului acestora putem arunca un ochi la ce spunea Ovio Olaru acum mai bine de 5-6 ani în revista Vatra, anume faptul că “discuția despre douămiism în peisajul poetic actual e una cu rezonanță din ce în ce mai scăzută”. Deși o mare parte dintre poeții de la început de mileniu încă sunt relevanți și astăzi, formula de identitate douămiistă “neoexpresionistă, viscerală, mizerabilistă, radicală, scabroasă […] și-a epuizat valoarea de șoc și-a devenit pentru mulți o emblemă a veleitarismului. Contextul social al perioadei de tranziție a dispărut, iar nucleul revoltat se păstrează din inerție.” În cronica precedentă am vorbit despre cum anumiți poeți reușesc să rămână în vârful “societății de consum” fără a fi nevoiți să-și falsifice raportarea la lume prin prisma unui colaj de strategii nenaturale care să trădeze o ancorare vanitoasă sau chiar ignorantă în trecut. Iar cum această formulă putea fi atinsă printr-o poezie sinceră și asumată, și volumul mamifere subatomice (Tracus Arte, 2022) al lui Vlad Beu pare să corespundă unei poezii vechi în formă nouă, care totuși funcționează bine.

Mina Decu suprinde foarte dens atmosfera generală a volumului, scriind “Cu București pe fundal, asistăm la o nouă creare a lumii, de data asta având de-a face cu un ping-pong între dumnezeu și om”. Pentru Vlad Beu, propria ratare a contextului începutului de mileniu nu mai joacă un rol nefast, ci însuși dalta propriei sale creații care vine în completarea a tot ceea ce fusese, până atunci, independent de el. (“a venit în grabă dumnezeu/ între blocuri în cartiere în betoane în antenele parabolice/ în zidurile muie dinamo// a îmblânzit cu gumă turbo/ șuturile în fund ale băieților mai mari// a făcut să curgă cico din cișmelele portabile”). Trecutul devine ambivalent, astfel, fiind atât un obstacol depășit cu greu, care a lăsat amprente solide în firea autorului, dar și un refugiu de încredere unde se poate întoarce pentru a-și reconfirma și reconstrui propria forță, într-un ciclu de continuă speranță (“rămâne doar visul/ mă trezesc/ îmi scutur poligoanele/ mă întorc în materie primă/ înapoi în accelerat/ între blocuri, cartiere, în betoane// în partea neîncepută a realității”).

mamifere subatomice începe ferm cu o adresare asumată și calmă, care trădează atât fascinație cât și revoltă, ambele fiind însă elemente ale trecutului, fiind înlocuite acum de o maturitate care pune lucrurile în ordine ("ți-a ieșit până la urmă/ exteriorul e țiplă/ prima dimineață/ redată în parametri corecți// e rândul meu acum/ no pressure, hă?”). Interlocutorul principal este divinitatea, care ba își face simțită prezența cu forță imperturbabilă în amintiri, ba se retrage, întâi calculat, apoi total neputincios, lăsând umanitatea într-un grotesc ne(de)terminat, care totuși refuză să se stingă și trece mai departe către nivelul următor prin curaj, reziliență, solidaritate și lucruri mici (“în aer plutesc resturi microscopice/ invizibile, gălăgioase pe interior// mamifere subatomice/ care ciubărite una în alta dau/ forța nopții// un fel de antiparticule ale lui/ dumnezeu”). Autorul ia, odată cu anii, rolul creatorului propriei sale lumi, cu o perseverență de neclintit, luptându-se cu eșec, vicii, inegalitate, neșansă sau chiar cu propriile sale ambiții, reușind totuși să-și păstreze și să-și potențeze tot ceea ce îl face să fie cu adevărat puternic în imaginea lumii sale, fără reproșuri, iertător, conștient (“ne-am ținut în brațe/ totul iertat totul uitat/ mi-ai spus că vieți mai găsim/ noi o luăm de la capăt// doi elefanți întorși între ruine pe vârfuri printre cioburi/ reconstruim cartierul din piese mici”).

O abordare asemănătoare de comunicare constantă cu divinitatea e folosită de Radu Vancu în volumul Psalmi, însă într-o manieră mai pasivă și mai filosofică, top-down, care forțează întrebări și provoacă răspunsuri, în timp ce Vlad Beu are o atitudine mai mult bottom-up, când pro-activă și când laissez faire. Astfel, lucrurile deja împlinite nu sunt privite interogativ, cu repulsii, nu se conturează către nimeni o vină sau o recunoaștere clară, ci există doar o integrare și dezvoltare continuă, nu în ciuda obstacolelor, ci ca mecanism de apărare directă la acestea („în ultimele luni/ nimeni nimic/ niciun semn și eu/ am toate răspunsurile// boschetăreli existențiale ici-colo/ dar și pentru astea îți trebuie/ ceva energie/ renunț [...] cu ochelarii reglați la rezoluția/ realității// aștept întrebările!”).

Putem puncta, printre altele, faptul că volumul dă dovadă de o meticulozitate brută și cântărită din ochi bine formați și răbdători, care transpune cadre abstracte din lumea digitală într-un univers palpabil, și totuși, disociat, cu ușoare nuanțe din Dezintegrare al lui Florentin Popa și cu un aftertaste de Corporația norilor de la Laurențiu Ion. În același timp, o biografie cu multe recurențe și salturi care să potențeze punctual traumele, dar și să protejeze încrederea în frumos, oferă o experiență de citire apropiată cu cea din Mile-Ex a lui Ciprian Popescu, cu mențiunea necesară că la Vlad Beu asistăm la o perspectivă mai simplă, dar și mai sensibilă, poate chiar mai tandră. Într-un mod complet subiectiv am ales să fac aceste comparații între persoane care și-au oferit poeziei puțin din stilul riguros al programării, câteva elemente comune în tehnică și limbaj putând oferi rezultate poetice deosebit de interesante (“ai stat pe gânduri dar nu prea/ ai înțeles repede ce avem de făcut/ te-ai răstignit pâlnie în fibra optică/ omniprezent în forma rafalelor de microbiți/ care au compus și descompus viața/ în imagini simple rupestre scene de vânătoare/ de fertilitate și supraviețuire/ la fel peste tot oricând/ în peșteri sau/ în pânza subțire a păianjenului mondial”).

Un exercițiu interesant ar putea fi compararea acestui tip de viziune cu reeditările volumelor de la început de 2000, precum europa. zece cântece funerare al Elenei Vlădăreanu, unde asupra formei vechi, scrise în tinerețe, autoarea a revenit cu o deschidere mai amplă, mai sinceră, mai analitică, ce extrage elemente puternice din zona de șoc și le mută în zone de empatie, compasiune și tandrețe, dând și mai multă valoare sintezei minunate făcute de poeți precum Vlad Beu asupra trecutului din care avem de învățat, dar care trebuie privit strict ca trecut (“forma liniilor subțiri care fac noduri în vis/ țes o pânză nouă abia vizibilă/ camera ta cu interior de mai târziu// noi în anul 2000/ cu degetul lung pe întrerupător/ ne-am resetat/ de câteva ori”).

Raportat strict la independența universului mamifere subatomice, Vlad Beu creează un volum bine copt, unitar, cu flow bun și identitate, căruia îi lipsesc doar vitalitatea de a explora profund zonele din afara cadrului strict propriu și de a-și asuma riscuri în a sparge cu mai multă forță ecranele care separă cititorul de camerele-lumi-imagini, posedate de fragilități inextensibile, a căror imersiune e satisfăcătoare, dar se simte elaborată cu o oarecare frică de a nu rămâne prea tare sau prea mult ancorat în ceea ce nu mai este palpabil azi (“cu degetele grele fac zoom/ tot mai adânc ochii ei pătrățele gri/ mă strâng de gât/ nu-i nimic zic// mai departe nimic nu-i/ e doar pop-up-ul/ you have a new memory, futu-i”). Cu toate acestea, prudența poate fi justificată, iar volumul își depășește cu brio condiția în final, iese dintre blocurile comuniste, de sub greutatea unei banalități cotidiene frustrante și de sub autovictimizarea falsificată a unor “derapaje” biografice și participă activ la viitor, ceea ce îl face în mod excelent diferit de cele de acum 20 de ani, acceptând cu maturitate că timpul pierdut irecuperabil și nostalgia sunt doar combustibil pentru a merge mai departe (“în căutarea animalului iubit abandonat [...] din amintire în amintire”).

mamifere subatomice este o umbră întârziată a poeziei din anii 2000, care a avut timp să se exploreze pe sine și să își matureze viziunea, deși Vlad Beu scrie cu mai multă asumare, maturitate și speranță decât debutanții de acum două decenii, cu o convingere mai slabă în abstract și o detașare de realitate mai puțin revoluționară, dar cu siguranță mult mai umană (“supraputerea lui această credință/ că la marginea oricărui deznodământ/ o mână care aruncă zarul/ nu tremură”). Este un debut ce merită mai multă atenție și recunoaștere, care nu reprezintă doar o nuanță nostalgică reformulată, ci un manifest versificat de character development al poeziei douămiiste, sau, așa cum exprimă exemplar Mina Decu, imaginea evocativă, plină de potențial, a cuiva “căruia îi e mai bine în partea neîncepută a realității, pentru că acolo, neexistând nimic încă, totul e posibil”.