imprastiataIII(tus_zine).png
Publicat pe 05 OCOMBRIE 2022

Underground Glimpse: Ana Popa

Interviu de Florin Rădulescu

Inspirat de Ștafeta Independent, îmi doresc să colecționez un snapshot dezorganizat al artiștilor, grupurilor și proiectelor pe care le consider de inspirație pentru mine și pentru viziunea mea asupra artei, încercând să explorez zone și teme care mă intrigă și concepte care mă provoacă. Nu am gândit un workflow, ci acesta vreau să se adapteze pe parcurs.

Despre Ana Popa:

Ana Popa este un artist vizual care, prin folosirea metaforelor vizuale și a expresiei plate, reușește să contureze diverse procese mentale intime. Lucrările ei sunt rezultatul introspecției și al transfigurării unor elemente intangibile în unele de natură plastică. Ilustrațiile sale digitale se concentrează pe îmbinarea elementelor figurative, care ancorează punctul de plecare al compozițiilor, cu abstractizarea modului în care ele interacționează.

În ultimele câteva luni Ana a avut o expoziție cu lucrări proprii, Lâncedă, la Kulterra Gallery, și două expoziții de fotografie de care s-a îngrijit, Caementum Chaos și Ordo Naturalis la AM. Social Space și CoOperativa, care tratează teme actuale, de la sănătatea mintală la relația dintre om și natură într-un mediu complex, neliniștit, plin de stimuli. În cadrul interviului susținut în spațiul de la CoOperativa am fost acompaniați de Mitsi, una dintre pisicile care își fac veacul la galeria Săfițicuminți.

(Ilustrație digitală “Mitsi, șefa”)

1. Care a fost prima creație de care îți amintești și ce semnifică pentru tine acum?

Am un tablou, un desen din pix pe hârtie, înrămat, care acum cred că e la mama, la Călărași. Eram în liceu când l-am făcut. Ce mi-a rămas mie pregnant în minte este că era printre primele dăți în care foloseam pixul și aveam anxietatea aia cum că, neputând să ștergi ca la creion, trebuie să iasă din prima. Este făcut după o poză de pe internet, dar s-a translatat cumva foarte ok și în pix, cu o tipă, un portret ce are fața smooshed. Mi s-a părut foarte expresivă poza și am păstrat-o. Majoritatea desenelor vechi sunt aruncate sau puse în pod, dar lucrarea aia încă îmi da o senzatie drăguță și când mă uit la ea în prezent. E importantă pentru mine pentru că sunt destul de perfecționistă și, de obicei, mă frustrez foarte tare și foarte ușor când încerc ceva nou și nu-mi iese din prima. Este ceva peste care încerc să trec și aia a fost prima oară când mi-am depășit nevoia de perfecțiune din prima.

(Desen vechi în pix cu o intervenție în creion)

2. Fiecare artist are un univers interior. Cum l-ai descrie pe al tău? 

În general universul meu artistic este prin definiție o traducere prin metafore vizuale a anumitor stări sau emoții prin care trec eu, pe care uneori le simt deosebit de puternic și pentru care am găsit cumva modalitatea asta de refulare. Am anumite culori pe care le folosesc predominant: verde, albastru, mov și roz-portocaliu, dar în general am observat că în ultimul timp, cel puțin, m-am axat foarte mult pe elemente vegetale, frunze și flori. Cumva nici nu mă iau după o plantă sau o floare care există în realitate, încerc să fac un mix și să iasă ceva un pic abstractizat. Am, de exemplu, o serie de două ilustrații digitale în care eu m-am transpus pe mine ca un personaj, dar personajul este o plantă care trece prin diferite episoade corespunzătoare cu etapele unei foste relații pe care am avut-o. Asta a decurs cumva organic, pentru că am făcut prima lucrare în momentul în care m-am îndrăgostit și era planta acolo super ok, cu multe frunze verzi, iar în a două era veștejită, luase foc. 
 

(Ilustrații digitale narative legate de parcursul unei relații romantice)

3. Care a fost cel mai semnificativ sprijin primit în parcursul artistic?

În mod clar a fost din partea galeriei Săfițicuminți. După ce am dat licența oricum voiam să fac proiecte și să-mi expun munca, dar sincer nu știam de unde să o apuc, pentru că nu am fost genul de student care să se implice extra ca să își deschidă anumite portițe. Eram un pic și frustrată de modalitatea în care se lucra la facultate și nu mi-a picat foarte bine tot contextul, dar după, când am dat de Săfițicuminți, într-adevăr a fost un sprijin enorm și mi-a dat și încredere. Și faptul ca mi s-a oferit încredere mi-a dat și mie siguranta ca artist, pentru că înainte (ca și acum) există mereu sindromul impostorului într-un colțișor al minții mele. Se scapă greu, dar mă simt mai ok pe partea asta.

(Ilustrație digitală cu Truly, motanul după care a fost modelat logoul Săfițicuminți)

4. Care a fost cel mai puternic obstacol întâmpinat în acest parcurs?

Mi se pare ca aici intervin în mod clar coordonatele de ordin material, cum ar fi faptul ca eu am stat într-o garsonieră în Drumul Taberei pe timpul facultății și a trebuit să mă mut la două camere pentru ca nu aveam spațiu să lucrez și atelier nu aveam posibilitatea să îmi iau. În general nevoia de a avea spațiu, un loc destinat pentru a lucra, este foarte palpabilă. Alt obstacol a fost atunci cand am început să fac lucrări mai mari, cu transportul. Sunt anumite detalii la care poate oamenii din afara domeniului nu se gândesc, dar m-am trezit cu pânza gata și m-am trezit ca trebuie cumva să o expun. Sunt tot felul de detalii care se leagă de partea organizatorică sau administrativă. Eu oricum am și perioade destul de mari în care iau o pauză neintenționată și nu mai lucrez (în sensul de tehnica tradițională, de pictat; digital lucrez destul de des). Motivația la mine e destul de flaky. Dar în sine să pictezi, mai ales procesul de a picta cu expresie plată, dând mai multe straturi cu culoare, peste care trebuie să acopăr și să dau din nou, dacă nu sunt multumita de contraste, durează foarte mult și am pauzele astea în care nu pictez deloc și mă apuc doar când am un imbold.

“Pâclă roz” , 2020, 70/90 cm, acrilic pe pânză

5. Lâncedă: Ce înseamnă pentru tine, din punct de vedere strict al universului artistic?

Au fost două lucrări, două pânze din cele cinci care fac parte din lucrarea mea de licență. Fiecare dintre ele are câte un personaj uman, un nud, și toată ideea din spatele licenței mele, Suprasaturație, a fost să pun pe pânză câte o stare negativă (deși la prima vedere, fiind mai colorate, poate nu ar face asocierea oricine). Cele din cadrul expoziției au fost Lâncedă și Zbuciumată. Am asociat anumite culori cu starea respectivă. Zbuciumată e legată de anxietate. Pentru mine anxietatea e verde. În cazul Lâncedă este vorba de stagnare, oboseala psihică în care nu mai poți să tragi de tine să schimbi ceva, să te duci într-o oarecare direcție. Am încercat și prin pozițiile personajelor să redau asta. Spre exemplu, eu, câteodată, dacă sunt foarte anxioasă, dacă stau pur și simplu nu fac nimic, dacă n-am nicio activitate, am impresia ca am picioarele deasupra capului deși eu stau normal. E foarte abstract, de-aia am făcut și figura din Zbuciumată cu picioarele ridicate deasupra capului, iar în fundal e niște mâzgăleală cu negru care reprezintă niște gheme de anxietate.

(“Suprasaturație” - ansamblu de 5 lucrări a câte 100/100 cm, acrilic pe pânză)
“Lâncedă”, 2020
“Zbuciumată”, 2020

6. Lâncedă: A fost întâi idea seriei și apoi execuția sau invers? Cum a decurs procesul și cât de mult din Lâncedă poți considera a fi în zona ta de confort?

Am pornit de la concept și apoi m-am gândit la diverse rezolvări vizuale prin care să le adaptez la fiecare emoție. Atunci a fost și prima oară când am abordat expresia plată și era totul nou. Acum am mai rafinat tehnica asta, dar atunci am pornit de la concept. A fost un întreg proces, pentru că și în momentul de față eu folosesc, mai ales când vine vorba de lucrări autoreferențiale, poze pe care le fac eu. Adică o lucrare de-a mea nu va mai folosi referințe de pe internet. Fac totul de la zero. Am optat pentru nuditate, deși mă deranjează faptul că unii oameni, când văd legat de nuditate, au prezumția că este automat ceva despre sexualitate, deși nu este cazul. De aia mi s-a părut extraordinară poezia pe care ați ales-o pentru lucrările mele în Tuș Zine, pentru că se numea "ar putea fi despre nuditate, dar nu e" , ceea ce era la fix :) Am optat pentru nuditate tocmai ca să redau într-un mod evident ideea de vulnerabilitate, pentru că în momentul în care ai anumite stări negative care au o anumită intensitate te simți vulnerabil, ești într-o poziție mai delicată. Deși  nu-mi plăcea neapărat să pictez înainte să încep proiectul de licență, m-am obligat. I-am zis profesoarei că eu vreau să folosesc aceasta tehnica tocmai ca să pot să trec peste chestia asta, pentru ca altfel mi-e foarte greu să fac ceva nou, tocmai din nevoia asta de a ieși totul țiplă din prima, ceea ce e foarte nerealist în sine.

(Cele 2 ilustrații digitale incluse în ediția a II-a Tuș Zine, care fac parte dintr-un triptic digital intitulat “Împrăștiată”)

7. Lâncedă: Din câte am putut simți eu din creații, Lâncedă e un efect direct al stilului de viață contemporan, un balans între supra- și sub-stimulare emoțională, fizică și psihologică, o relație intimă cu anxietatea și stagnarea. Astfel, cum simți tu că e tratată în cadrul societății actuale relația cu anxietatea și stagnarea?

Am observat în ultimul timp că oricum ne-am mai trezit și noi un pic. Este mult mai ușor de acceptat să zici ca ai anxietate. De obicei oamenii știu despre ce e vorba. Asta e cumva cel mai basic. Dacă mai intri și în disociere s-ar putea să îi bage un pic în ceață, dar în general s-au popularizat oricum conceptele astea, ceea ce mă bucură. Dar, totuși, încă exista stigma asta legată de mersul la terapie. Eu fac terapie aproape de un an și în general generația noastră și copiii mai mici nu mai au semne de întrebare legate de chestiile astea, mai ales de anxietate, dar când vine vorba de mama sau de oameni care au peste o anumită vârstă se vede clar că sunt la modul “Ce e aia? Tu nici nu ai probleme și nu înțeleg de ce ai stările astea, trebuie să te pui pe picioare, ține numai de tine”. Niște idei care nu ajută, de fapt, poate chiar înrăutățesc o persoană care are o problemă reală, palpabilă, legată de anxietate sau alte condiții de natură psihologică. Legat de productivitate, promovarea productivității cu orice preț mi se pare că intră în sfera de pozitivitate toxică. Legat de stagnare, cumva o văd în modul următor: societatea în general nici nu pune problema de stagnare pentru ca suntem într-o evoluție în care toată lumea vrea să fie totul făcut cât mai repede. Dar în sine sunt o grămadă de domenii, subiecte sau ideologii pe care noi le asimilăm inconștient, care stagnează, precum misoginismul sau drepturile persoanelor care fac parte din LGBT, adică sunt multe domenii în care societatea stagnează, dar nu își dă seama, sunt puse sub preș, pentru că tratarea lor nu pare să aducă ceva “util” sau imediat. În general cultura media cea mai evidentă nu face să fie la îndemână aceste lucruri și da impresia că nu se poate găsi ceva relevant în sfera asta.
 

“Călca-ți-aș orgoliu’ ” - ilustrație digitală, 2022

8. Caementum Chaos & Ordo Naturalis: Cum și de unde a pornit ideea? Ați vrut de la început să existe această separare între urban ți natură?

A pornit foarte simplu: am zis eu că ar fi drăguț să facem la Săfițicuminți o expoziție de fotografie, pentru că nu sunt atât de comune. Ca și tehnică nu am prea văzut-o expusă atât de mult, cel puțin la expozițiile la care am fost eu. Am fost și la expoziții de foto, dar în general e un cerc mic de oameni care organizează expoziții doar cu fotografie. Mixte, mai sunt. Pe urmă, din cauză că sunt multe locații partenere cu Săfițicuminți, a venit ideea că am putea să facem două în același timp și am gândit cele 2 expoziții în oglindă. Am stat să mă gandesc care ar fi ideea principală și le-am împărțit în două teme mari: fotografie de stradă și fotografie din mediul vegetal. După am început să dau mesaje la artiști și am mers oarecum prin recomandări, căutând fotografi care abordau aceste teme.

9. Caementum Chaos & Ordo Naturalis: Care e relația ta cu artiștii care au fost expuși și cum v-ați cunoscut? Ce rol a jucat Săfițicuminți în crearea ta de conexiuni?

Am avut un mix de fotografi. Cu o parte dintre artiști m-am cunoscut abia la panotare, până atunci vorbisem doar pe instagram, când i-am contactat ca să îi invit să expună. Dar toți sunt foarte drăguți, minunați, a fost totul superb. Cu Ana Bârzu am fost colegă la facultate și Rafael Constantin, care-mi este un prieten drag, mi-a mai recomandat oameni din domeniu. Captură în Apertură e un cuplu pe care îi aveam la follow pe instagram și îmi plăcea foarte mult ce fac, ei fac asta din pasiune și le ies niște poze foarte minunate. Pe Lăcră o știam pentru că e parte din echipa Săfițicuminți. Cu cele două Ioane (Ioana Samoilă și Ioana Dumitrescu) și cu Andrei Scurtu m-am cunoscut la panotare.

10. Caementum Chaos & Ordo Naturalis: Întâmpinăm foarte des paradigma asta în ultimul timp despre disonanța dintre urban și natură, de la artă vizuală la poezie și performance. Mă gândesc că asta se întâmplă pentru că suntem sensibili la aceeași stimuli, iar procesul acesta ne afectează în mod clar pe toți. Cum ți-ar plăcea să arate relația dintre urban și natură în viitor, atât local, cât și global?

Cumva mi se pare că ne-am dus într-o urbanizare atât de agresivă… Admiram chiar zilele trecute că în Singapore au început să facă o integrare cu grădini verticale construite pe blocuri, dar prin comparație, în București, în mod specific, s-a urbanizat atât de agresiv mai ales în cartiere noi, rezidențiale, care nu au deloc copaci. Am stat în Militari Residence, nu vreau să mă mai duc acolo niciodată, este deprimant în momentul în care ajungi să nu mai ai niciun fel de plante/animale într-un loc. Îți dă niște stări în care te simți deconectat. Ar fi nevoie de multă disponibilitate și resurse ca să ajungi în punctul în care să refaci orașe întregi ca să integrezi și natura într-un mod în care să fie ceva gândit eficient (aici intervine și problema faptului că în România nu prea avem urbaniști de calitate). Am prieteni de la arhitectură care mi-au povestit despre asta. De la proiecte de cartiere, blocuri noi și intersecții se simte faptul că nu au fost gândite cu o ordine care să fie plăcută vizual și să integreze și copaci și spațiu verde, sunt făcute ca să încapă cât mai multe mașini eventual. Mi s-ar părea foarte mișto să existe parcuri în București în care să nu ai ciment deloc, să pui pavele sau un drum cu pietriș făcut ca lumea, dar ideea de parc care să fie ca o mini pădure în sine îmi pare foarte drăguță. O alee principală cu ciment (poate) și în rest pământ și iarbă pe care poți merge. Pe plan global deja intră discuția aia în care dacă eu mă apuc să reciclez până la sânge și nu mai fac niciun fel de waste pe cât posibil și chiar dacă ar face asta tot Bucureștiul, tot nu ar fi destul. Pentru că vorbim de impactul unor corporații imense, deci global cumva e imposibil cât timp pentru oamenii cu putere decizională e mai important să facă profit decât să respire aer curat. Pentru mine o utopie ar însemna într-un mod abstract o sălbăticire a orașului, în care mediul să fie adaptat și la animalele care își pierd mediul natural, care rămân fără un spațiu în care să trăiască și ar trebui ca oamenii să fie mult mai toleranți. Sunt multe coordonate.

“Șarpele” - ilustrație digitală care a fost animată de Geo Dibu în timp real în cadrul evenimentului “Animated Form II

11. Ce te îngrijorează cel mai tare în momentul de față, legat de artă, sine sau lume?

În mod instinctiv ar trebui să fie ceva legat de sine, pentru că sinele dă forma și lumii din jur prin propria perspectivă, dar trăim niște vremuri foarte ciudate. Și aici vorbesc de tot contextul politic, că vorbim de încălzirea globală sau că vorbim de război. De aici și nevoia de a exprima stările negative sau stările lăuntrice, care în sine sunt foarte personale, dar sunt influențate de tot, de mediu. Am prea multe îngrijorări ca să aleg una. Cumva la mine sunt categorisite în sfera emoțională, pe care încerc să o imblanzesc la terapie, și mediul exterior. Sfera emoțională e o reacție la mediul exterior, sunt codependente.

“Penumbra” - ilustrație digitală, 2022

12. Ce îți oferă cea mai multă speranță, din nou, legat de artă, sine sau lume?

Sunt destul de pesimistă, asta cu speranța îmi dă un pic cu virgulă :) Nu știu dacă e neapărat speranță, dar în general (că am văzut-o și pe Mitsi acum și mi-a răsărit aceasta idee), îmi iau cumva foarte multă bucurie și motivație din relația mea cu animalele și în special din relația cu pisica mea, Sofi, care este “copilașul meu”. E genul ăla de moment în care vii acasă, ai avut o zi de căcat, nu mai ai nicio speranță că o să meargă ceva bine și vine pisica la tine în brațe și toarce și face gogoșele. Și aia mi se pare cea mai sinceră și cea mai pură relație de atașament, cu un alt animal. Asta se leagă și de natură în mod automat și mi se pare foarte important să luăm o pauză, să mergem într-o pădure și să ascultăm copacii, cum bate vântul și cum se aude. Mi se pare că te încarcă și cu speranță și cu diferite sentimente de bine. Și arta în fond mi se pare un lucru foarte natural, foarte firesc pentru oameni, pentru că fiecare are anumite înclinații. Nu ține cont neapărat de domeniu, e o chestie care ne ajută să ne conectăm și conexiunea, în general, dă speranță.

(Sofi așezată pe capră în fața unei pânze în lucru)