Un articol de Anamaria Feraru

Ilustrație de Daniela Banciu
 

 

Se împlinește un an de când omenirea, așa cum o știm noi azi, a umblat bezmetică neștiind în ce direcție s-o apuce (nici că ar fi avut multe opțiuni), a încercat să se adapteze, a pierdut oameni dragi și a găsit puterea să meargă mai departe. Sună a introducere care intenționează să emoționeze cititorul, dar departe de mine acest gând.

 

Anul trecut pe vremea asta aveam confirmate 17 cazuri de infecție cu COVID- 19. Primele restricții începeau să apară și să ne dea bătăi de cap. Nu ne închipuiam ce avea să urmeze pe la mijlocul lui martie și cât de mult impact o să aibă acest virus asupra noastră.

​

Încerc să rememorez toate evenimentele de-atunci, dar mi se pare o cantitatea uriașă de informație. Mă lovesc de imagini, de multe sentimente și toate astea nu fac decât să mă confuzeze și mai tare. Ai fost acolo, ai trecut prin asta, de ce ar fi diferit acum?  Pentru că mi-a schimbat viața și realizez treptat.

​

Să ne oferim deci timp să înțelegem și să pornim la drum, drept înainte.

​

Ștafeta independent.2020 reprezintă o serie de interviuri luate teatrelor independente din România, având la bază regula jocului ștafeta, primești și dai mai departe.

​

Motivația din spatele interviurilor este de a înțelege mai bine cum a fost anul 2020 pentru sectorul de teatru independent, cu ce a rămas în urma evenimentelor pandemice, cum se raportează la schimbările de lucru impuse de Guvern și ce model de desfășurare prevede pentru teatru în anii ce vor urma.

​

Seria de interviuri este, desigur, și o cale de-a ne apropia unii de ceilalți prin intermediul poveștilor, într-o perioadă care ne pune la încercări cu duiumul.

​

Am decis să dau startul cu cei de la Auăleu Teatru. 15 ani de Auăleu la Timișoara anunță și celebrează coperta cu Nr. 50 a revistei Scena.ro, alături de o fotografie cu o parte din membrii trupei.

​

Sunt așezați pe o scenă neagră din lemn care ne dezvăluie subtil culisele teatrului, înconjurați de cranii și măști, îmbrăcați în negru, cu o lună proiectată sus într-un colț, probabil pe post de tort. Împinsă de la spate de articol, hotărăsc să-i contactez.

​

Auăleu este în vestul țării, nu am acces la producțiile lui, este printre cele mai longevive teatre independente din România și voiam să fac cumva să-i intru pe ușă.

​

Din articol aflu că Asociația Culturală Auăleu s-a înființat în anul 2005 în garajul și curtea unei case de la periferia orașului Timișoara. Auăleu Teatru joacă spectacole și produce evenimente culturale în case părăsite, bodegi, cluburi, beciuri, sub poduri, în corturi militare, piețe, hoteluri, parcuri, penitenciare, în țară și în Europa.

​

Citind lucrurile astea mi s-a confirmat că țara are și artiști care știu cum să facă teatru și, în primul rând, știu de ce îl fac.

​

Într-o casă veche Auăleu își joacă spectacolele, găzduiește cafeneaua Scârț Lejer, iar în anul 2015 deschide cu resurse proprii, în decursul a cinci ani, Muzeul Consumatorului Comunist, primul muzeu de acest fel din estul Europei.

 

În prezent Auăleu este partener în două proiecte ale asociației Timișoara Capitală Europeană a Culturii 2021.

 

Auăleu luptă să-și păstreze demnitatea, atât de greu de păstrat în colțul nostru de lume, se străduie să nu trădeze teatrul, scopul, principiile sale și rațiunea de a exista a unui spectacol pe o scenă.

 

Ce este foarte bine atunci când deții valori sănătoase și te ghidezi după ce este sacru și curat, e că ajungi să inspiri tinerii creatori care își regăsesc credințele în ceea ce faci tu.

 

Cum ajungi la poveștile oamenilor care te inspiră? Construiești un joc interactiv și speri să-i prindă.

 

 

​
 

 Din pricina pandemiei multe teatre și-au suspendat activitatea. Ce planuri aveați pentru anul 2020?

 

Ovidiu Mihăiță: Filmul clasic, nimic deosebit faţă de anii anteriori, showuri de stradă, deplasări, festivaluri, turnee. Am renunţat la o premieră programată & am anulat chiar înainte de premieră un show pe care nu am ştiut să îl terminăm. Plănuiam să ne luăm un alt tour bus dar s-au dus dracului finanţele & am fost nevoiţi să amânăm.

​

​

 

 Care a fost primul gând pe care l-ați avut atunci când s-a instalat starea de urgență?

​

O.M.: Fucking hell!

​

​

 

 Ce modalități ați găsit pentru a vă desfășura în continuare activitatea?

​

O.M.: Am jucat la câteva festuri atunci când s-a putut, am tras Mioriţa pentru arhiva TVR & cam atât. Anul 2020 nu a fost un an pentru teatru & cred că am înţeles asta din prima. Nu am forţat online-ul decât atunci când am fost invitaţi să o facem. Singura modalitate reală & raţională de a exista a unui teatru e pe o scenă, fie ea cât de mică. Restul e compromis.

​

​

 

 A fost un moment critic prin care ați trecut, din care ați crezut că nu există scăpare?

​

O.M.: Nu. În teatru există întotdeauna scăpare. Deus Ex Machina sau banala lovitură de teatru pot rezolva situaţia. Numai să o merite, aia e toată treaba.

​

 

 

 De unde a venit realul ajutor?

​

O.M.: De la spectatorii noştri & numai de la ei. De la cei care ne urmăresc constant, cei care au văzut toate show-urile noastre de mai multe ori. La urma urmelor spectatorii sunt cei care contează în teatru, iar teatrul nu trebuie să uite niciodată de ei. Fiecare teatru îşi are publicul pe care îl merită iar viceversa e mai mult decât valabilă. Publicul nostru poartă tricouri cu showurile care-i plac, are acasă pe perete un afiş de la noi, în bibliotecă o carte cu piese de la Auăleu, un disc cu o coloană sonoră, o insignă pe rucsac sau un patch pe pantaloni. Din fericire publicul nostru aplaudă mai puţin dar râde mai mult.

​

​

 

Teatre din mai multe țări și-au difuzat spectacolele în regim online. Ați văzut producțiile teatrelor din străinătate? Ce impresie v-au lăsat acestea?

​

O.M.: Am văzut câteva spectacole de la Schaubuhne care mă interesau & am revăzut  spectacole de la Theatre du Soleil, show-uri solide, frumoase pe care nu am nicio problemă să le văd pe sticlă. Erau filmări ante-pandemie, făcute profesional, nimic de comentat. Sigur că lipseşte proximitatea sălii dar asemenea arhive ar fi fost greu de accesat în mod normal. De fapt aici se vede cine îşi respectă munca, asta dacă are ce respecta. Grija faţă de arhivă e vitală pentru o artă atât de efemeră. Cine se respectă & îşi respectă spectatorii nu se afişează cu filmări de serviciu făcute pe brânci.

​

​

 

 Imaginați-vă că anul 2020 a fost un bătrân înțelept. Ce lecție ați primit de la el?

​

O.M.: Spală-te taică pe mâini că restul e tăcere!

​

​

 

 Dacă teatrul independent românesc ar vorbi, ce credeți că ar spune în acest moment?

​

O.M.: Păi el vorbeşte, am vorbit în luna noiembrie cu aproape tot teatrul independent românesc care glăsuieşte aproape la unison în cor (cu mici excepţii care bat în falsetto). Libretul e tragic, finalul iminent, destinul implacabil, idivele sfâşiate, iar subtextul e că nu avem cu ce plăti chiria & utilităţile ca să nu mai vorbim de actori.

​

​

 

 Ce lucruri bune a adus, totuși, anul 2020 pentru Auăleu Teatru?

​

O.M.: Absolut niciunul în afara faptului că ni s-a reconfirmat prietenia cu publicul dar asta o ştiam & fără ajutorul unui virus.

​

​

 

 Teatrul a fost nevoit să se adapteze tot timpul ca să poată supraviețui. Cum credeți că o să arate teatrul în viitor?

​

O.M.: Sper că va fi mai îngrijit, mai util mai nefardat & mai lipsit de aere. Sper totodată să dispară din teatru toţi cei care îl căpuşează pentru bani. Sunt doar speranţe, din păcate nu cred că se vor împlini.

​

​

 

 Ce planuri aveți pentru publicul vostru în anul 2021?

​

O.M.: Suntem în pre-producție cu un show stradal de dimensiune mare, începem repetiţiile pentru o comedie open-air, & fiindcă nu a fost posibil să facem teatru ne vom răzbuna cu un film. Acţiune!

​

​

 ȘTAFETA

​

 Spuneți-ne un teatru independent din România căruia îi apreciați munca și contribuția pe care o aduce în comunitate și care a dat dovadă de curaj și adaptabilitate în perioada pandemică.

 

O.M.: BIS Teatru.

 

​

Mulțumesc, Ovidiu Mihăiță - cupația principală: Auăleu.