Romanul începe cu debutul unei relații și rapiditatea evoluției acesteia. Cei doi parteneri, Victor și Maria, se întâlnesc într-un aeroport de unde vor pleca împreună  spre Amsterdam. De la flirtul din avion până la începerea unei relații drumul este unul foarte scurt, iar Victor devine rapid cel care conduce. Cariera de succes și puterea pe care o emană nu doar că-i oferă ideea de protecție, dar îi induc protagonistei iluzia că prin el se poate defini și ea ca femeie și om.

​

    Iluzia este cea care conturează, de fapt, povestea de dragoste. Maria se întreabă, mai ales spre sfârșitul romanului, când realitatea este în cele din urmă acceptată, dacă totul a fost un vis, dacă Victor cel pe care l-a cunoscut ea a fost real sau doar o proiecție a minții ei: „Am fost îndrăgostită de el de la început până la sfârșit, pluteam când îmi dădea atenție, el era lumina mea, era energie pură... Dar nu l-aș fi perceput așa dacă mi s-ar fi arătat și mi s-ar fi oferit cu totul. Ceea ce înseamnă că el a fost o farsă a minții mele” sau „O conspirație a minții tale, un loc din care ieși bulversat, pentru a constata că l-ai iubit pe celălalt total și devastator și că așa se poate iubi numai un om pe care nu-l cunoști.”

​

     Iluzia alimentează și structurează romanul. Obsedată de modul cum este privită, cum o fac să se simtă atât Victor, cât și părerea societății (ideea tatălui că un bărbat te alege cu condiția ca statutul de femeie specială să fie durabil, iar concepția mamei că de un bărbat trebuie să te ții cu dinții) cu privire la ipostaza și funcțiile femeii într-o relație (femeie, iubită, supusă, abuzată) naratoarea, asumându-și rolul de scriitor al propriei povești („Nu. De fapt nici nu scriu ce aș vrea cu adevărat să scriu...”), narează după cum iubește: ascunde și omite detalii, neglijează semnele toxicității, ale abuzului, în timp ce disconfortul este mascat prin amuzament, negat de o lipsă a controlului sau pus pe seama nevoii de afirmare a personajului masculin.

​

     Personajul este și de această dată conștient de misoginia și ipocrizia societății în care trăiește, dar, de ce cele mai multe ori, acestea sunt elemente pe care le acceptă ca atitudine adoptată în urma experienței infidelității tatălui și confuzia generată de relația bună pe care, totuși, o are cu el, dar și  ca pe o formă de confort și recunoaștere a faptului că acesta este drumul spre a fi ocrotită, acceptată și iubită de un bărbat ca Victor.  

​

     Distanțarea în timp îi oferă Mariei șansa să se întoarcă asupra unor aspecte deranjante, peste care a trecut cu vederea fie din nevoia de ascunde de sine adevăratul statul al relației cu Victor, fie pentru că nu era pe deplin conștientă de gravitatea situației. Iluzia dispare în timp și, astfel, este ruptă conexiunea cu visul, cu ceea ce ar fi putut să fie, fapt evidențiat de modul în care se raporta în liceu la un băiat de care îi plăcea și viziune matură care îi este oferită de trecerea timpului și îndepărtarea afectivă: „Era un pic prea mare și stătea pe el ca pe un cuier, mai ales că nu era tocmai atletic. Dar mie mi s-a părut atunci că i se potrivește.”

​

   Însă mascarea abuzului este evidentă, lucru care îl poate face pe cititor să se întrebe dacă nu cumva acceptarea violenței vine chiar dintr-o formă de  resemnare. Cu toate acestea, faptul că nu insistă asupra scenelor cu caracter violent cred că ajută întreaga structură a romanului, întrucât naratoarea nu pare să-și dorească ca ele să devină motorul principal al acțiunii. Scenele violente și abuzul, indiferent dacă este verbal, fizic sau emoțional, spun ce au de spus tocmai prin faptul că există, nefiind nevoie de o justificare. Orice încercare de explicare, de descriere, ar putea fi privită ca pe o formă de  scuzare sau, mai rău, ca pe o răstălmăcire a situației în care victima este iarăși vinovată. Sunt puține cazurile în care naratoarea insistă asupra unor momente de violență, de obicei le amintește după ce ele deja s-au petrecut, în treacăt, doar pentru a arăta că ele sunt acolo și că sunt importante, iar atunci când o face, sunt momente în care vina este a ei :

​

     „Și nu înțelegeam cum de e posibil SĂ NU MĂ ÎNȚELEAGĂ, iar chestia asta cumva tot împotriva mea o întorceam. Pentru că de asta eram cu el, fiindcă-mi plăcea cum vorbim și-mi plăcea când simțeam că mă cunoaște profund. Dar această oglindă numită Victor, în care la început mă văzusem nespus de frumoasă și isteață, începuse să se distorsioneze. Sau să mă distorsioneze pe mine.”

​

   Totuși, nevoia de a spune adevărul, de a reclama abuzul este acolo și vrea să se facă auzită. Naratoarea este conștientă de faptele pe care le relatează și nuanțele oferite cuvintelor. Revenind la întrebarea inițială, despre modul în care scrii despre abuz, cred că răspunsul este dat de alegerea unei modalități prin care  să nu fie  scoase în evidență deznădejdea, haosul și teama dintr-o astfel de relație, ci lucrurile care oferă perspectivă, care nu condamnă și nu pun etichete: „Nu. De fapt nici nu scriu ce aș vrea cu adevărat să scriu, fiindcă încerc să păstrez despre mine imaginea unei persoane lucide. Nu vreau sa fiu femeie de aia. Victimă... Dar nu sunt victimă.”

 

    În primă instanță romanul poate părea ușor aglomerat de locuri comune, după modul în care se joacă cu aspectele legate de abuz și violență regăsite peste tot în societate, de la figura bărbatului dominant, la mecanismele de (auto)apărare, la înstrăinarea de propria persoană și (re)găsirea refugiului într-o alta („Îl aveam doar pe Victor”), dar, în cele din urmă, aduce de fapt în fața cititorului realitatea de cele mai multe ori ascunsă, nerecunoscută, negată fiind chiar de participanți. Spațiul atât de apropiat și recognoscibil te lovește peste față și îți spune să deschizi ochii: „Pe brațul stâng avea o vânătaie de jur împrejur. Primul lucru la care m-am gândit a fost că acea vânătaie nu putea fi făcută decât de o mână încleștată  un pic prea tare pe brațul ei, dar dacă nu se jena să o afișeze însemna probabil că o căpătase într-un mod mult mai banal.”

​

     Într-un alt plan al romanului atenția este îndreptată către relațiile care se stabilesc în familia Mariei: relația dintre părinți, relația tatălui cu amanta lui, și cea a Mariei cu aceștia. Mediul familial este, înainte de toate, prima sursă de credințe cu privire la relația dintre un bărbat și o femeie. Cu totul cunoscută, legătura tatălui cu Luiza (amanta) nu este niciodată complet discutată, ea este acolo, învăluită în mister, dar niciodată secretă. Drama familiei este purtată de protagonistă în propria relație, iar alegerile făcute se întorc împotriva ei mai mult sau mai puțin conștient: „Ceea ce am condamnat la părinții mei (de ce nu s-au despărțit?) m-a apăsat în relația mea (de ce m-am despărțit?). Ceea ce nu mi-a plăcut la ei (că n-au avut forța să se elibereze) se pare că aș fi vrut pentru mine (de ce n-am avut forța să rămân?).”

​

     Încă de la apariția primului roman i s-a reproșat Laviniei Braniște precaritatea limbajului și situarea lui într-o zonă mult prea comună, dezinhibată de rigorile unei exprimări corecte. Deși în Mă găsești când vrei dialogurile sunt construite în așa fel încât să inducă cât mai ușor iluzia apropierii de un spațiu cât mai real, limbajul nu pare să-i scape autoarei de sub control, uneori poate chiar ajunge să ofere senzația că este mult prea stăpânit, creând impresia neverosimilității.

​

     Pe de-o parte, în relația cu Victor  dialogurile par să fie întotdeauna forțate, parcă construite tocmai să redea o stare continuă de nesiguranță, accentuând ideea că lucrurile nu sunt spuse în totalitate. Deși are logică în structura romanului, deformarea limbajului în conversațiile dintre cei doi și  trecerea rapidă, fără o continuitate, de la un subiect la altul îngreunează procesul lecturii, iar acțiunea, în totalitatea sa, este împinsă mai degrabă spre o zonă a simulatului, reducându-se astfel impresia de real pe care încearcă să o construiască romanul.

​

   Pe de altă parte, planul dedicat familiei surprinde foarte bine modul în care Lavinia Braniște controlează limbajul și, implicit, dialogurile, fără a le sustrage autenticitatea. Aici, probabil influențat și de confortul oferit de familiaritatea contextului, limbajul este valorificat, astfel încât să construiască acea zonă a realismului pur pe care mizează proza Laviniei Braniște.  În marele tablou al romanului secvențele dedicate sferei familiei, încărcate mereu de povești, angoase, depresii și secrete, par a fi cele mai autentice și bine construite. Autoarea se joacă cu stări diferite și consecințele neverbalizării lor, aduce în prim plan modul în care frustrările părinților, deși nu asumat sau conștient, se răsfrâng și influențează stilul de viață al copilului. Dinamica familiei și evenimentele care îi marchează parcursul, în paralel cu povestea de dragoste dintre Maria și Victor, oferă romanului prospețime, iar cititorului îi este pusă în față o altă perspectivă din care poate fi privi și interpreta o poveste de dragoste.

​

    Reconstruirea universului familial, după o despărțire a părinților și o perioadă de criză identitară a tatălui, din  sfârșitul romanului, vine ca o rezolvare a tuturor problemelor, iar pacea astfel recăpătată, deși nu este și nici nu-și dorește să mai fie ca înainte, impune ideea de escapism, de salvare. Romanul a fost o luptă pentru mai toate personajele, iar ele, într-un fel sau altul, au supraviețuit.

​

     Multe lucruri nu se schimbă în finalul textului, iar dorul și iluzia își fac de multe ori apariția, însă totul se rezumă la alegeri și înțelegerea gravității lor. Romanul Laviniei Braniște spune ce are de spus fără prea multe drame, fără să atace și să creeze inutil  momente tensionate, dar atrage atenția și o menține până la sfârșit, printr-un limbaj intim, precis, fără ocolișuri, cu personaje mereu reinventate în spații cât mai apropiate sau, de ce nu, identice cu realitatea, făcând, astfel, din Mă găsești când vrei un succes al tendinței confesiv-biografiste, care încă nu pare să-și fi epuizat toate resursele.

​