Fotografie de Lise Sarfati
PUBLICAT PE 3 noiembrie 2021
Povestea unei maturizări întârziate
Andrei Peptine
Cronică: Multă forță și un dram de gingășie
În urma câștigării bursei de creație oferite de Fundația Cărturești, care a constat în petrecerea unei perioade de o lună la Vila Golescu din Câmpulung, perioadă de finalizare a manuscrisului, a apărut, la Editura Polirom, noul roman scris de Andrei Dósa, Multă forță și un dram de gingășie. Romanul surprinde povestea singulară a unui tânăr secui din Brașov care poartă numele autorului, lumea ficțională a acestui roman având, până într-o anumită măsură, ca nucleu generator experiențe reale, fiind vorba de o ficționalizare a sinelui.
Față de Ierbar (2018), unde structura se contopește cu senzația de confuzie a personajelor din cauza trip-urilor provocate de droguri, fragmentarismul din acest roman este unul mult mai disciplinat și canalizat spre analiza unor aspecte din viața protagonistului, atât recente, cât și din perioada post-adolescentină – cele din urmă sunt selectate cu atenție și au rolul de a explica unele deprinderi ale personajului din prezent. Andrei Dósa reușește să facă trecerea dintre cele două planuri temporale într-un mod exemplar, care pare foarte natural și logic. Tonul nu este niciodată unul nostalgic și sunt oferite cititorului numai detaliile esențiale pentru înțelegerea contextului social și economic al perioadei, chiar și în capitolele despre experiența primelor locuri de muncă, pe fundalul Marii Recesiuni.
Maturizarea tânărului Dósa este în permanență influențată de Atti, figura dominantă din grupul de prieteni din liceu, care se va destrăma numai după mutarea protagonistului la Capitală după anii de facultate. Majoritatea capitolelor acestui roman sunt o analiză a momentelor și a elementelor care au dus, într-un final, la destrămarea acestei prietenii:
„Nu am de gând să vorbesc despre anii de liceu, pentru că e ușor să menții o prietenie atunci când elementele exterioare dezbinătoare sunt practic inexistente, când cadrul social și vârsta înlesnesc formarea unor legături puternice (...). Pe mine mă interesează seria de dezamăgiri și îndepărtarea treptată, care au dus în cele din urmă la ruperea relației”.
Romanul plecând de la acest pretext, am avut senzația că dezvoltarea personajelor ajunge pe planul secundar. Atunci când ne sunt prezentate pasaje care nu par să aibă o legătură directă cu relația celor doi prieteni, romanul ajunge într-un dezechilibru tematic, dorința cugetării asupra propriei maturizări pierzând din importanță în fața problemei prieteniei.
În primă instanță, prezența lui Atti este atât de puternică în viața protagonistului încât acesta ajunge să-l considere un model de viață, un tată spiritual. Dósa își lasă prietenul să-i organizeze viața socială și se lasă înfluențat în mai multe aspecte, chiar și indirect: prin constatarea realizărilor sociale ale prietenului său și admirarea personalității sale, ajunge să aibă anumite concepții despre masculinitate care se manifestă prin ironii dure, agresivitate, o viziune degradantă a femeilor până în punctul în care devine un stalker și o jenă profundă atunci când este pus în situații care-l fac să arate vulnerabil, precum scena în care Atti îl prinde că merge la psiholog și acest lucru îl determină să pună capăt ședințelor de terapie. Astfel, forța pe care și-o însușește din surse externe se întâlnește cu gingășia firii sale.
Totuși, Atti nu reușește să fie convingător în privința tuturor valorilor în care crede și eșuează, în special, în ceea ce privește extremismul său. Intensitatea urii rasiale îl va face să participe pentru o scurtă perioadă de timp la întâlnirile organizației HVIM (Mișcare de Tineret Șaizeci și Patru de Comitate), o comunitate de naționaliști din Ținutul Secuiesc. Capitolul acesta mi s-a părut unul dintre cele mai interesante din roman, atât datorită multitudinii de detalii inedite despre această latură a fanatismului din istoria noastră contemporană, cât și pentru că îi oferă lui Atti o identitate mai nuanțată. Mi-aș fi dorit ca și celelalte personajele să fie conturate mai mult, poate prin câteva situații, așa cum se întâmplă cu Meli, singura fată din grupul de prieteni din liceu și singura persoană, în afară de Atti, de care protagonistul nu s-a apropriat „doar prin forța împrejurărilor”.
Deși, după un anumit prag, diferențele dintre cei doi par tot mai evidente, Dósa are totuși probleme să se lipsească de această prietenie din cauza caracteristicii principale a firii sale, pasivitatea, însușire de care nu va scăpa nici la maturitate, dorindu-și să se eschiveze oricărei forme de responsabilitate prin menținerea unei stări constante de plutire:
„Este bine să fii invizibil? Răspunsul e da. La job sunt doar o voce dintr-o reţea, netezesc drumul şoferilor. Nu o să ne întâlnim niciodată, nu o să mi-l pot reprezenta pe niciunul dintre ei cu ochii minţii, aşa cum nici ei nu o să-şi poată face o reprezentare mai solidă despre mine. Sunt invizibil în ochii administratorului de bloc, sunt doar o imagine fără sunet care intersectează uneori câmpul vizual al vecinilor. Pentru companiile de utilităţi sunt doar un plătitor online. Nu am de-a face în mod direct cu ANAF-ul. Sunt adeseori neglijat la modul parşiv de participanţii la trafic”.
Adevărata schimbare vine când, datorită unui episod problematic cu o fată pe care o aduce acasă de la club și care-l face să-și pună la îndoială trecutul, protagonistul ia singura decizie din roman pe care o consider ca fiind o revoltă împotriva pasivității sale, anume decizia de a se rupe de modelul său de viață și să-și dezvolte „propriul sistem de rezistență la lume”. Această hotărâre constituie începutul unei noi perioade, apogeul ei fiind ipostaza în care personajul își întemeiază propria familie, însă nici această instanță nu reprezintă maturizarea deplină, comportamentul său fiind influențat de câteva reziduuri ale tinereții.
În ciuda punctelor slabe pe care le-am menționat mai sus, Multă forță și un dram de gingășie se înscrie în opera lui Andrei Dósa ca un roman prețios, dovadă reîmprospătată a abilității cu care reușește să izoleze stări și experiențe pentru a le canaliza într-o direcție specifică, reușind să contureze personaje și situații independente de propriile trăiri. Interesul scriitorului pentru genul autoficțional a fost o adevărată surpriză pentru mine, volumele sale de poezie fiind caracterizate de detașarea de experiența pură, reacția provocată fiind mijlocul prin care reușește să se cunoască.
În cele din urmă, sunt de acord cu Mihnea Bâlici când, în concluzia cronicii publicată în Observator cultural, spune că romanul are de pierdut din cauza rezultatului montării temelor romanului și că vocea narativă ar fi putut lăsa „măcar mai mult spațiu evenimentelor, personajelor și scenelor să vorbească de la sine”. Totodată, nu pot să nu-mi declar aprecierea pentru acest roman și speranța că Andrei Dósa va păstra această direcție, Multă forță și un dram de gingășie aflându-se printre cele mai valoroase romane din ultimii ani.
Andrei Peptine
