PUBLICAT PE 9 MARTIE 2021

 


 

Cel mai urgent nu mi se pare atât faptul de a lua apărarea unei culturi a cărei existență n-a salvat niciodată un om de la înfometare și de la grija de a trăi mai bine, cât de a extrage din ceea ce numim cultură, idei a căror forță vie e la fel cu aceea a foamei.

Antonin Artaud

Artaud a fost, în primul rând, un om al războiului. Născut în 1896, în Franța, adică exact înainte de izbucnirea dublului război monidal, a trăit într-o lume la fel de precară și de autodistrugătoare ca propria lui minte. A căutat toată viața cum să scape omenirea din propria cruzime. A încercat să deschidă o supapă prin care toată violența din oameni să devină metafizică. Să transforme cruzimea în artă. Și arta să transforme lumea. Artaud a fost, în al doilea rând, un alchimist modern.

 

La gradul de uzură atins de sensibilitatea noastră e sigur că, înainte de toate, avem nevoie de un teatru care să ne trezească nervi și suflet.

Antonin Artaud

Posibilități pentru un teatru imposibil. Antonin Artaud

Fotografie făcută de Man Ray, în cercurile avangardei

Deci cine a fost Artaud?

 

A fost unul dintre cei mai influenți teoreticieni ai teatrului contemporan. Fără el, cel mai probabil, cele mai importante cercetări teatrale nu ar mai fi existat, sau, cel puțin, nu în forma asta (vezi Jerzy Grotowski, cu teatrul lui ritual; vezi Peter Brook, cu experimentele de teatru al cruzimii; vezi și scriitori, precum Samuel Beckett sau Jean Genet. Sunt multe de văzut, chiar și Jim Morrison de la The Doors a fost influențat de scrierile lui, ca să nu mai zic că Johnny Depp colecționează vechituri care i-au aparținut lui Artaud). A mai fost poet, regizor, actor, opioman. 

 

Teatrul și ciuma

 

Pentru Artaud teatrul și ciuma se pot completa și explica una pe alta. Dacă asta e o imagine mult prea puternică emoțional, atunci așa e tot ce a făcut el. Ciuma, în viziunea lui, e simbolul perfect pentru caracterizarea tuturor dezastrelor din istorie, ea apare de câte ori, într-o comunitate, ordinea normală se prăbușește și realitatea începe să urle și să puroieze. Ea, la fel ca teatrul, scoate la suprafață tot ce e mai rău dintr-o societate și, în consecință, din oameni. Distruge inerția și astfel eliberează cruzimea latentă și toate posibilitățile perverse ale spiritului. În acest fel, obligă oamenii să regăsească acel eroism originar în fața destinului de care altfel nu s-ar fi crezut capabili niciodată. Teatrul, ca și ciuma, face din agonie, libertatea supremă a spiritului.

Antonin Artaud în "La passion de Jeanne d'Arc" (1928)

Nu considerăm că viața, așa cum e sau cum ne-a fost făcută, oferă multe subiecte de exaltare. Se pare că prin ciumă și în chip colectiv se golește un abces uriaș, atât moral cât și social; și precum ciuma, teatrul este creat pentru a sparge abcese în mod colectiv.

Antonin Artaud

 

Teatrul cruzimii

 

Normal că niciun teatru pe la care am fost noi în ultima vreme nu se aseamănă cu ciuma, nu ne eliberează forțe neștiute și nu scoate la iveală puteri întunecate care să ne schimbe lumea din rădăcini imediat după aplauze, care să ne salveze de propriul puroi. Și normal că niciun teatru nu își propune să facă asta, nici măcar spectacolele lui Artaud nu semănau cu teoria lui. Teatrul, cum îl știm noi, nu ar putea accesa acel fond ascuns și originar al ființei noastre care să ne elibereze prin agonie. Ar fi nevoie de un limbaj specific, aproape mistic, care să compună spectacole ritual, iar spectatorii să se asemene cu participanții la o ceremonie de ayahuasca - acel ceai specific sud-american care provoacă halucinații spirituale puternice, în urma cărora oamenii se purifică atât fizic (prin vomă), cât și mental (prin revelații profunde avute în timpul tripului). 

Artaud caută acest limbaj specific. Limbajul cruzimii, singurul care poate trezi spectatorii. Un limbaj care să iasă de sub „tirania cuvântului”, adică a Occidentului. Un limbaj creat direct pe scenă, care să se folosească de toate posibilitățile corpului actorului, suflului lui, spațiului, luminilor, costumelor, toate să fie folosite ca să stârnească nervii și instinctele spectatorului. Un teatru crud ca o mușcătură, care merge până la capătul sensibilității umane a tuturor celor implicați trup și suflet.

 

Masa și întinderea unui spectacol care se adresează întregului organism

Antonin Artaud

 

Această cruzime la care se referă nu e acea cruzime dată de sânge. E o cruzime a originilor, cruzimea de unde izvorăște viața pură. Bineînțeles că pornind de la sintagma lui Artaud, au apărut ulterior și încă mai există și astăzi spectacole bazate pe țipete fără sens, făină și bulion în loc de sânge. Dar cruzimea lui Artaud e mai degrabă punctul zero al ființei, de unde începe viața și unde se sfârșește. Capătul. Sau cum ar zice Peter Brook:

 

Ca în cazul oricărui profet, trebuie să despărțim omul de adepții lui. Artaud nu a ajuns niciodată să realizeze acest teatru. Poate că forța viziunii lui stă tocmai în faptul că e un fel de morcov pe care-l ai în fața nasului, dar la care nu ajungi niciodată (...). În orice caz, ideea e că pentru a înțelege vizibilitatea invizibilului e o lucrare de-o viață. Arta sacră e un mijloc prin care se poate întâmpla și așa ajungem la o definiție a teatrului sacru. Un teatru sacru nu doar prezintă invizibilul, ci oferă și condiții pentru a face posibilă această percepție. Happening-ul ar putea avea legătură cu toate astea, dar inadecvarea din prezent a happening-ului este că refuză să cerceteze în profunzime tocmai problema percepției. Crezându-se, în mod naiv, că strigătul „Treziți-vă!” e suficient. Că simpla chemare „Trăiește!” aduce în mod automat viața… Cu siguranță e nevoie de mai mult. Dar de ce anume?

Peter Brook

Poezie în spațiu. Gestul dinaintea apariției cuvintelor. Lumini care să nu lumineze, lumini care să creeze. Costume ritualice. Muzica să acționeze direct asupra spiritului prin zgomote insuportabile, ascuțite. Un teatru mai real decât realitatea. Întoarcerea la miturile fondatoare ale omenirii. Unirea gândirii cu gestul și actul. 

 

Un teatru reprezentare, așteptând să devină teatru transfigurare.  Mai simplu spus:

 

 

Teatrul și dublul său

 

Dragă prietene, 

Cred că am găsit titlul potrivit pentru cartea mea. Va fi:

TEATRUL ȘI DUBLU SĂU

căci dacă teatrul dublează viața, viața dublează adevăratul teatru.

Antonin Artaud

Antonin Artaud în spectacolul său "Les Cenci", 1935

Viață

 

La cinci ani face meningită, apoi începe să sufere de tulburări psihice, care se vor agrava pe tot parcursul vieții. Trăiește mult prin azile și case de sănătate, folosește opiul ca tratament încă din tinerețe, prin urmare va rămâne dependent de opiu toată viața. În 1920, când ajunge la Paris, doctorul care îl trata vede în el un geniu artistic și îl încurajează să creeze în continuare.

 

În 1921, intră în trupa de teatru a lui Charles Dullin, unde aprofundează teatrul și unde se îndrăgostește de o actriță foarte apreciată, din aceeași trupă de teatru, Genica Athanasiou, cu numele real de Eugenia Tănase, venită din București cu doi ani în urmă. Iubirea e reciprocă și va dura toată viața, dar nu se va împlini niciodată. Genica îi cerea să renunțe la opiu, dar el nu putea renunța la singura lui sursă de pace. Poate au mai fost și alte motive, cine știe.

În 1924 intră în gruparea avangardiștilor, chiar dacă 2 ani mai târziu va fi exclus din cauza dezinteresului său politic. Va avea o viață culturală înfloritoare o perioadă, va scrie, va juca în peste 20 de filme. 

După excluderea din cercurile avangardiștilor, formează alături de Roger Vitrac și Robert Aron, Teatrul Alfred Jarry, cu o viață scurtă, intensă și imposibilă.

Ține conferințe la Sorbona în care sperie audiența, urlă, delirează, își joacă propria moarte. Publicul venit să asculte conferințe teoretice despre teatru îl huiduie pe omul care vrea să vorbească cu sistemul nervos al celor din sală și să le transmită informația direct în simțuri. Publicul râde, îl fluieră și pleacă protestând. Artaud continuă, chiar dacă în sală mai sunt doar soția lui și câțiva apropiați. „Ei vor întotdeauna să audă vorbindu-se despre; vor să audă o conferință obiectivă despre Teatrul și ciuma, iar eu vreau să le dau experiența însăși, ca să-i îngrozesc și să se trezească. Vreau să-i trezesc. Ei nu înțeleg că sunt morți.”

Nu are suficienți bani să își ducă la îndeplinire proiectele teatrale, dar își continuă căutările mistice plecând în călătorii prin locuri pe care le consideră mai esoterice.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pleacă în Mexic și trece printr-o serie de stări extatice: se simte mesagerul lui Hristos, într-o lume la capăt de drum, pe care încearcă să o salveze. Apoi, „Înarmat cu o mică spadă de Toledo (dăruită de un vrăjitor cubanez, în călătoria lui mexicană) și purtând „bastonul sfântului Patrick” (care i-ar fi aparținut mai întâi chiar lui Hristos) - Artaud sosește, în august 1936, în Irlanda, pornind în căutarea înțelepciunii pierdute a Druizilor”. După aceste episoade mistice, urmează 9 ani de delir cronic, prin diverse ospicii, cu momente de luciditate. Se reintegrează o perioadă în peisajul artistic parizian, dar medicamentele anticanceroase, opiul, nebunia fac din viața lui un spectacol total și brutal, așa cum și-a dorit mereu pentru Parisul acelor vremuri.

Într-o dimineață, în 1948, e găsit mort, pe jos, lângă pat, ținând un pantof în mână. Dar existența lui continuă și va continua multă vreme, cel puțin cât mai există teatru și oameni vii care să îl facă.

 

Ori vom aduce toate artele la o atitudine și la o necesitate centrale, găsind o analogie între gest făcut în pictură ori la teatru și un gest făcut de lavă în dezastrul unui vulcan, ori nu ne vom mai apuca de pictură, de bârfe, de scris, de toate celelalte.

Antonin Artaud

Pașaportul lui Antonin Artaud

Surse:

Antonin Artaud, Teatrul și dublul său, trad. Voichița Sasu și Diana Tihu-Suciu, ed. Tracus Arte, 2018

Peter Brook, Spațiul Gol, trad. Monica Andronescu, ed. Nemira, 2014

Alina Pietrăreanu

Între teatru și literatură. Vrea să se apuce de surf de doi ani.