Fotografie de Ramin Mazur

PUBLICAT PE 19 octombrie 2021

Patria mea este o patrie a borcanelor

Victor Horațiu Troșan

Cronică: În rest, viața e frumoasă

         În ultimul deceniu am asistat tot mai mult la afirmarea scriitorilor de peste Prut în literatura română, iar cu nume precum Tatiana Țîbuleac, Alex Cosmescu, Emanuela Iurkin, Alexandru Vakulovski, Diana Iepure, Lena Chilari, Irina Nechit și mulți alții ar fi imposibil să ignorăm vocile care vorbesc aceeași limbă pe care o vorbim și noi. Când a fost întrebată de cei de la DLite, într-un interviu realizat de Bogdan Coșa, dacă „există diferențe notabile între literatura scrisă de moldoveni și cea scrisă de români”, Diana Iepure a răspuns că „scriitorii basarabeni contemporani au avut și ei perioadele lor grele, pline de căutări, de lecturi, dar și de frustrări, umilințe, tot felul de necazuri. Ei au încercat să iasă din hăul în care au fost aruncați. Și au reușit! Din punctul meu de vedere, în acest moment, literatura română din Basarabia e perfect sincronizată cu literatura română din țară. Scriitorii basarabeni sunt foarte bine primiți la București, sunt promovați, invitați la festivaluri, publicați, premiați etc”.

         Diana Iepure este un astfel de autor basarabean, bine primit la București, unul dintre vârfurile poeziei contemporane al cărei ultim volum este publicat la Casa de Editură „Max Blecher” anul acesta și editat de Claudiu Komartin, care îl descrie ca fiind un „volum care îi consolidează discursul și temele printre autorii generației de mijloc de azi.” În rest, viața e frumoasă este al treilea volum de poezie al autoarei, precedat de O sută cincizeci de mii la peluze (2011, Casa de Pariuri Literare) și de volumul de debut Liliuța (2004, Editura Vinea). Scriitoarea a publicat poezie și proză în revistele literare Contrafort, Vatra, Convorbiri literare, Orizont și multe altele. A tradus mai mulți autori de limbă rusă ca Alexei Salnikov, Serghei Timofeev și Boris Akunin, fiind prezentă și cu traduceri în antologiile Iarna rusească (2013, Editura Ratio et revelatio) și Pagini alese din literatura rusă a secolului XIX (2017, Editura Corint).

      Volumul este împărțit în patru cicluri poetice: Patria Borcanelor, Odecolon, Recital de plâns și În rest, viața e frumoasă. Primele 3 cicluri conturează o incursiune în trecut, un drum inițiatic în lumea de peste Prut, lumea unde a crescut și s-a format omul Diana Iepure.  Acest drum este necesar pentru a-l înțelege pe cel de-al patrulea (ciclu), prezentul, care este totodată cel mai matur, cel care o consacră pe Diana Iepure în rândul poeziei contemporane, printr-un discurs dur, realist, pe alocuri chiar sensibil.

            În prima parte a volumului, Diana Iepure deschide borcanele puse pe iarnă, instantanee cu data scrisă conștiincios pe spate, iar în loc de clasicele murături, dulcețuri sau de sfânta zacuscă, (re)găsește o mulțime de tablouri care încă păstrează mirosurile copilăriei (dar nu numai) care, pentru Diana Iepure, sunt adevărate obiecte de cult. Cu ajutorul acestora, autoarea reușește să redea în detaliu freamătul copilăriei într-un sat „parcă dintr-o altă lume” în care încă se resimt consecințele ocupației sovietice. Este de apreciat că autoarea renunță la confortul pueril de a idolatriza vârsta copilăriei și abordează o atitudine matură, calmă, temperată și obiectivă, chiar dacă unele poeme încă sunt ancorate în melancolia unor vremuri îndepărtate. Acest capitol pune în discuție prezentul (reprezentat de poemul din partea de sus a paginii) și trecutul (reprezentat de poemul în proză din partea de jos a paginii) într-un dialog al cărui versuri sunt purtate de o parte și de alta a Prutului, „un pod de flori” între trecut și prezent. Când mă va întreba cineva în câți ani cred că va fi inventată călătoria în timp, îi voi spune că acest tip de călătorie s-a inventat deja și este găsit în poezia Dianei Iepure. Rog cititorul să facă simplul exercițiu de a lega toate poemele din partea de jos a paginii, în ordinea în care sunt afișate și va vedea că din puzzle-ul rezultat se naște un poem nou, un scurt capitol din viața scriitoarei, care poate fi comprimat în afirmația de început a ciclului „Patria mea e o Patrie a borcanelor” (afirmația spune destul de multe și nu consider că are nevoie de interpretarea mea.) Din aceste borcane, pe lângă mirosuri și alte experiențe senzoriale, se ivește o entitate foarte importantă atât în discursul, cât și în viața autoarei: o mamă „atât de frumoasă și diafană / ca femeia / din picturile lui chagall” (arta de a mânca sănătos). Figura maternă și relația poetei cu aceasta ocupă o mare parte al ciclului poetic de față, iar acest lucru este cel mai bine ilustrat în poeziile tot ce am mai frumos de la ea sunt mâinile și chignon pe care nu le voi analiza, deoarece nu vreau să abuzez de atenția și timpul cititorului. Totuși, am lăsat aici câteva versuri reprezentative din fiecare poem (în ordinea în care au fost enumerate anterior) și voi ruga cititorul să le interpreteze singur: „tot ce am mai frumos de la ea sunt mâinile / identice cu ale ei / [...] / eu de mult o aștept să vină am multe să-i arăt aici / lucruri de care s-ar bucura și pe care doar ea le-ar putea înțelege / are însă mereu ceva foarte important de făcut / nu e așa simplu cum vi se pare vouă / după care intervin bolile și uneori problema cu viza.” (tot ce am mai frumos de la ea sunt mâinile) și „până nu demult / primeam de la mama mai ales mâncare / dulceață, magiun, plăcinte, porci tranșați gata copți în / borcane” (chignon).

            Al doilea ciclu poetic se numește Odecolon (o băutură spirtoasă soră bună cu spirtul medicinal care era foarte populară în Uniunea Sovietică) și chiar dacă la început ne-am aștepta să fie un ciclu dedicat marilor consumatori de alcool – „Legenda spune că în Rusia, când unii nu mai aveau ce bea, își turnau pe gât Troinoi Odecolon. Mă rog, nu e legendă. Chiar așa era. Și probabil că încă mai e.” (pag. 23) – poeziile acestea vorbesc însă despre viața în Uniunea Sovietică și despre impactul destrămării acesteia asupra oamenilor din Basarabia, despre durerea și lipsa de speranță a acelei lumi. Poeme precum înviorare, tomato saga, o lume se duce, resemnare sunt doar unele dintre titlurile care vorbesc despre aceste adevăruri crude, văzute uneori (din păcate) doar ca niște capitole din manualele de istorie. Dacă ar fi să aleg o strofă care să comprime tot ciclul poetic, aceasta ar fi „am rubla pentru înghețată / ascunsă / în ciorapii albi și lungi până la / genunchi / urc în grabă scara vaporașului / spre micile bucurii / spre libertatea de câteva ore / în care fericirea costă / cât o înghețată pătrată învelită / în staniol.”

             Cel de-al treilea ciclu Recital de plâns ilustrează modul în care basarabenii se raportau la două mari evenimente care dezmorțeau comunitatea satului, pe care le redescoperim prin ochii nevinovați de copil, nunta și moartea: „Chiar și așa, când auzeam fanfara, ieșeam cu căscatul gurii. Ne cocoțam pe zidul nostru de piatră, sub nuc: eu, Olica lui Troșin, Ala, cea mai sufletistă prietenă a mea, Vasea lui Colea Omu și Margareta. Să-i vedem. Mirii și miresele, se duceau la club, «la înscriere», iar morții-în deal, la țintirim.” Nunta, fiind o alegere a omului, era întâmpinată cu alai și cu mare bucurie, pe când moartea, fiind destinul inevitabil al tuturor ființelor vii, era privită în liniște cu o frică naturală: „Din când în când, pe lângă poarta noastră treceau miri, mirese și morți. Mirii – întotdeauna cu alai și muzică. Morții însă nu. «Iaca a mai trecut un mort», zicea uneori nașa Gașița, trăgându⁠–⁠și broboada mai peste ochi și uitându-se pe fereastră la cei care se împleticeau din urma sicriului”. Este interesant modul în care copiii reușesc să transforme chiar și cele mai serioase și triste fenomene, cum ar fi moartea, în jocuri „de-a înmormântarea”. Eu nu văd aceste jocuri ca fiind o negare a morții, ci le văd ca pe o acceptare lucidă care le permite copiilor să trăiască clipa „Deci, am adâncit groapa cu săpuța și Rozeta a încăput foarte bine. Vasea a legat două bețe din crengi de salcâm și a făcut o cruce, pe care a înfipt-o pe movilița proaspătă. Eu, Margareta și Olica boceam foarte bine și [...] Am dat de pomană jucării și poamă de «țâța caprei» furată de la nana Anica din vie”. Desigur, nu recomand să vă îngropați prietenii, dar consider că ar fi un exercițiu de imaginație foarte bun pe care ar trebui să-l mai facem din când în când.

        Cum am mai spus, ciclul final, În rest, viața e frumoasă, este apogeul, dar în același timp și încheierea acestei călătorii, căci ne aflăm în prezent, în viața de zi cu zi a Dianei Iepure, a cărei intimitate o invadăm fiind îndemnați de versurile sensibile care denotă putere, delicatețe și curaj. Un lucru interesant despre acest ciclu (poate e doar o speculație de a mea) este că autoarea scrie despre viața ei ca și cum ar scrie despre viața unui personaj fictiv; un discurs detașat care mai scapă din când în când puțină compasiune. De aici reiese că scriitoarea are puterea de a se auto-ironiza (o altă dovadă a maturității poeziilor cât și a poetei) fără să cadă în clișeele binecunoscute ale autoironiei. Ciclul se bazează pe frumusețea banalului, a cotidianului: „altădată dimineața / în drum spre serviciu/mă gândeam doar la rochia albă din vitrină / sau eventual la sex” (altădată, dimineața), dar păstrează și dimensiunea emoțiilor umane: „ar fi sunat așa de pompos te iubesc/dacă nu citeam/numele tău virgulă / administration & quality manager” (probabil), ilustrând poezia printr-o realitate dublă (realitatea obiectivă și cea subiectivă). Aici, dialogul între poemul în proză și cel din partea de sus a paginii este întrerupt de monologul celui din urmă. Stropul de ironie din poezii precum probabil, lipici, la noi, nu te gândi la nimic, frumoasă etc. ne dovedesc că într-adevăr în rest, viața e frumoasă când e privită cu puțin umor din unghiul potrivit: „colegele mele de birou / își spun una alteia fată / și sunt trecute de 50”.

         În rest, viața e frumoasă este unul dintre cele mai speciale volume de poezie contemporană apărute anul acesta, creând în jurul celor 4 cicluri prezentate anterior o lume care pendulează nostalgic între satul de peste Prut și cartierele Bucureștiului. Poezia, ca o lecție de istorie, ancorată în spațiu, în timp și sprijinită de detalii senzoriale mă face să-mi păstrez părerea că Diana Iepure nu este doar unul dintre vârfurile poezie contemporane, ci și este una dintre cele mai sincere autoare. Ne-am putea imagina titlul ca pe o promisiune pe care Diana Iepure o face fiecărui cititor încă din primele poezii, promisiune care rămâne cu cititorul chiar și după terminarea cărții.

Victor Horațiu Troșan

WhatsApp Image 2021-10-19 at 16.25.00.jpeg

Bună sunt Vic, îmi plac animalele și poezia contemporană.