Există această delimitare clasică în care se spune că ce sună consonant este „plăcut”, iar ce sună disonant este „neplăcut”, „zgomotos”. De ce este însă disonanța asociată cu zgomotul? Aceasta se formează prin intermediul acelorași note ca și consonanța. De fapt, toată reținerea față de disonanță a apărut încă din Evul Mediu. Atunci s-a interzis folosirea în orice lucrare muzicală a intervalului de cvartă mărită (echivalentă cu cvinta micșorată), și l-au denumit „intervalul diavolului”. Reprezentanții școlii ezoterice a lui Pitagora au fost primii care susțineau că intervalul numit triton ar provoca trăiri și  sentimente stranii sau că ar deschide uși către lumi obscure. Biserica din Evul Mediu a preluat aceste idei, susținând că era incompatibil cu spiritualitatea.  Astfel, disonanța devenea o erezie, iar cei care îndrăzneau să folosească această succesiune de sunete erau fie condamnați, fie arși pe rug.

​

Cu timpul, compozitorii au preluat acest interval în lucrările lor tocmai pentru a evita tonalitatea tradițională. Întreaga muzică pe care o asculți nu ar putea exista fără puțină disonanță. 

Însă pentru a înțelege acest lucru, trebuie să înțelegi:

​

 

Cum sună consonanța și disonanța în afara contextului

 

Iată câteva exemple de intervale consonante: 

 

https://soundcloud.com/dale-mcgowan/8ve-5th-4th-3rd-1

 

Cea mai consonantă lucrare este cea a lui Aaron Copland, ”Fanfare for the Common Man.” În această operă se poate observa cât de deschisă, relaxată și stabilă este trecerea de la un interval la altul. Acest lucru se datorează faptului că există puține conflicte între tonuri, dar și prin omiterea unor vibrații complexe:

 

https://www.youtube.com/watch?time_continue=33&v=4NjssV8UuVA&feature=emb_title

 

Iar intervalele disonante sună cam așa:

​

https://soundcloud.com/dale-mcgowan/dissonant-intervals

 

Acestea sunt mult mai tensionate și mai puțin stabile din punct de vedere tonal. Conflictul este mult mai accentuat, iar aceste intervale vor să se rezolve la un interval mai consonant, ceea ce poate contura drama în muzică. 

​

​

Poate disonanța să sune bine?

 

Tot ceea ce ascultăm poate conține fragmente disonante, mai ales dacă sunt scoase în afara contextului. Chiar și așa, în anumite lucrări muzicale, acordurile disonante creează tensiune. Acestea solicită o anumite rezolvare pe care ascultătorul o poate anticipa.

Iată un exemplu de interval disonant (secundă mică), scos inițial din context, apoi adăugat: 

​

https://soundcloud.com/dale-mcgowan/the-minor-second-in-its-natural-habitat

 

Toată această contradicție sonoră are rolul de a da o logică frazei muzicale. Cum ar fi un film lipsit de conflict? Totul ar fi liniar și poate, la un moment dat, obositor pentru privitor. Asta se întâmplă în majoritatea lucrărilor muzicale fără o alternanță în structura sa. Cu toate acestea, este nevoie de disonanță pentru a da consonanței acel raison d’être. 

​

 

Compozitorii clasici sunt cei mai disonanți

​

Bach este plin de asemenea intervale disonante, cu acorduri practic armonioase, dar care au intervale ușor instabile în interior, fiind nevoit să facă trecerea către un interval mai consonant. El a fost un maestru al suspansului în care o notă sau două dintr-un acord este suspendată sau prelungită, pe măsură ce restul notelor acordului trec la următoarea serie. În momentul audierii, se acceptă ciocnirea dintre tonuri deoarece urechea anticipează ce note vor urma.   

 

Bach - Prelude and fugue in D minor BWV 539 - Smits | Netherlands Bach Society

 

La începutul secolului XX, întregul limbaj armonic a devenit din ce în ce mai experimental, chiar radical, iar compozitori precum Schoenberg s-au desprins de tonalitate. Stilul muzical atonal al lui Schoenberg este, prin definiție, plin de disonanță. El a numit acest progres „emanciparea disonanței”și a susținut ideea că atât compozitorul, cât și ascultătorul ar trebui să renunțe la sistemele clasice, și astfel toată lumea s-ar putea delecta cu frumusețea îndrăzneață și intesă a disonanței. În majoritatea pieselor sale, el „savurează” această emancipare a sunetelor disonante. Așa se naște diversitatea melodiei. 

​

https://www.youtube.com/watch?v=JEY9lmCZbIc

​

 

Emanciparea disonanței în muzica actuală

 

Compozitorii de jazz, la rândul lor, au emancipat contradicția dintre sunete. Unicitatea acestui gen vine tocmai prin prezența acordurilor cu septimă care au ajutat la dezvoltarea întregului limbaj armonic de la începutul secolului XX. Ce înseamnă acordul cu septimă? Să zicem că avem structura acordului clasic Do Major: do-mi-sol. Fiecare gamă are câte opt trepte, iar fiecare treaptă are o funcție anume. La acest acord se adaugă încă o notă (în acest caz si) care se află la a șaptea treaptă distanță de sunetul inițial, adică do. Fiind adăugat, acordul tinde să sune disonant și e nevoie de a urca sau a coborâ o treaptă pentru a sună consonant.

​

Când un limbaj muzical ajunge să fie saturat de acorduri cu septime, atunci asprimea și duritatea acelui interval nu mai poate fi considerat excepție, ci normă. George Gershwin este cel care a făcut o adevărată artă din aceste acorduri și nu-i de mirare că mulți dintre voi ați auzit sau știți de ”Rhapsody in Blue” care aplică această „normă” și, totuși, în acest context sună atât de bine. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

​

 

 

 

 

 

 

​

 

 

 

 

https://www.youtube.com/watch?v=17Mv_qh9UB4

 

 Disonanța se găsește și în muzica contemporană. Radiohead sunt maeștri când vine vorba utilizarea structurilor cu acorduri atipice. Toate aceste celule muzicale au un locul lor în întregul haos melodic. Nu mai țin cont de structurile clasice sau de cele emancipate de Schoenberg. Ei integrează acordurile banale și incompatibile în contexte în care un muzician obișnuit nu le-ar integra, reușind să dea melodiilor lor o notă personală și nemaiîntâlnită. Când vine vorba de melodiile celor de la Radiohead, cu greu poți să anticipezi următoarea mișcare din punct de vedere armonic. 

​

https://www.youtube.com/watch?v=BbWBRnDK_AE

 

Nu toate sunetele simultane dintr-un interval sau acord trebuie să sune bine împreună. De-a lungul istoriei muzicii, această contopire a variat în funcție de legile acustice, care s-au amplificat, dar și în funcție de mentalitatea și receptarea ascultătorului specifică vremii. Disonanța a demonstrat, odată cu trecerea timpului, că poate fi un element indispensabil al diversității sunetului care a contribuit la amplificarea genurilor muzicale de astăzi.