PUBLICAT PE 11 MARTIE 2021

Pessoa, scriitorul cu zeci de identități

              La vârsta de 6 ani, în 1894, Fernando Pessoa își creează prima identitate fictivă, Chevalier de Pas, un simbolist francez, căruia îi născocește un rival cu care corespondează, Capitaine Thibaudet. Micul Pessoa începe să-și contureze de pe acum poetica în mod inconștient. Originea multiplilor săi constă în înclinația lui naturală de a șterge linia de demarcație dintre realitate și ficțiune.

 

Încă din copilărie am avut tendința să creez împrejurul meu o lume fictivă, să mă înconjur de prieteni și cunoștințe care nu au existat nicicând […] care erau, pentru mine, la fel de vizibile și la fel de ale mele ca și lucrurile despre care spunem, probabil la modul abuziv, că aparțin vieții reale.

             
             Primii ani îi trăiește la Lisabona, apoi se mută cu întreaga familie în Africa de Sud. De-a lungul copilăriei și adolescenței sale continuă să producă alte personalități imaginare, sub semnătura unora dintre ei publicând poeme în engleză în paginile a diverse reviste locale.

În Baiaxa, centrul istoric al Lisabonei 

Heteronimia

            Reîntors la Lisabona, într-o anume zi triumfală din anul 1914, definește conceptul de heteronimie. Acesta cuprinde multiplele sale identități inexistente, fiecare având nu doar stiluri poetice proprii și opinii divergente, dar și biografii gândite până la cele mai mici detalii. Personalitățile sale, niciodată manifestate în viața de zi cu zi, au o existență pur mintală. Acestea iau naștere printr-un proces spontan de depersonalizare:

Îmi venea uneori câte o expresie spirituală, cu totul străină, dintr-o pricină sau alta, de cel care sunt eu, sau de cel care mă cred că sunt.

 

Respinge astfel ideea unei opere univoce și se divide pe sine în mai multe părți pe care apoi le completează până în punctul în care acestea devin identități complexe.

Pe străzile din Lisabona

Păgânismul

            În aceeași zi revelatoare inventează cele mai proeminente figuri din zecile de heteronimi ai operei sale, trei poeți păgâni aflați în răspăr cu orice ideologie sau sistem existent: Alberto Caeiro, Ricardo Reis și Álvaro de Campos. Păgânismul, discutat mai pe larg în manifestele lui Ricardo Reis și ale sociologului António Mora, nu e o recuperare a idealului estetic din Renaștere, nici a valorilor normative stabilite de clasiciști, ci este o resuscitare a sensibilității antice întâlnite doar la greci și la romani. Conceptul are la bază explorarea lumii prin intermediul lucidității pure care percepe senzația în mod obiectiv, nemijlocită de vreun factor exterior, transcendent, sau de vreunul interior, precum sufletul.

 

 Alberto Caeiro, păgânul senin

            Maestrul poeților păgâni este Alberto Caeiro, o personalitate singuratică și aproape incultă, care trăiește într-o fermă din centrul Portugaliei. Dar tocmai această existență simplă și ștearsă contribuie la aura sa. E considerat întruparea păgânismului, trăit instinctiv și natural, în care sentimentele și gândurile iau o formă primitivă. Deși un spirit blajin și jovial care scrie despre lumea campestră, versurile sale ascund un întreg proces de dinamitare a specificului poeziei, contaminat de ambiguitatea limbajului născută din simboluri, corespondențe, figuri de stil sau prozodie. Poemele lui stabilesc un contact direct între simțuri și natură, iar obiectivitatea absolută e transpusă într-un limbaj denotativ, literal și comun, pe care Reis îl va numi limbajul Zeilor. Caeiro descompune senzația până la esență:

Acuma că sunt îndrăgostit

Sunt interesat de parfumuri.

Niciodată mai înainte n-am fost curios să știu dacă o floare are miros.

Acum simt însă parfumul florilor ca și cum aș vedea un lucru

cu totul nou.

Știam eu bine că ele miroseau, cum știam că existau.

Sunt lucruri ce se cunosc din afară.

Dar de data asta știu cu respirația părții din adâncul țestei mele.

Astăzi florile mă cunosc cu un gust care se miroase.

Astăzi uneori mă trezesc și miros înainte de a vedea.

 

Delicatul Ricardo Reis

            În descendența lui Caeiro vine primul său adept, Ricardo Reis. Spre deosebire de maestrul său, pentru care simțul e instrumentul de cunoaștere a lumii, Reis extrage din senzație strict plăcerea pură, singura consolare pentru o existență mult prea scurtă. Epicurian melancolic, cerebral și sobru, compune ode în stil antic cu structură riguroasă:

Trandafirii din grădina lui Adonis îi iubesc,

Îmi place învolburarea lor, Lidia, roze sunt

            Ce se nasc în ziua

            În care și mor.

Eternă rămâne pentru ele lumina, fiindcă

Apar după ce soarele deja s-a ivit, și sfârșesc

            Apoi înainte ca Apolo să-și lase

            Vizibilul său parcurs.

La fel, din viața noastră și noi o singură zi să facem,

Neștiutori, Lidia, dar și cu bună știință,

            Căci noapte se află și înainte și după

            Acel puțin cât ne e durata.

Extaziatul Álvaro de Campos

            Inginer naval în Scoția, opioman și globe-throtter, Álvaro de Campos recuperează emoția, absentă din versurile celorlalți doi, și o duce la paroxism. Pe lângă natura ca sursă care alimentează simțurile, el se alimentează și cu experiențe trăite în civilizație, fabrică de senzații respinsă de Caeiro și Reis. Avid de a se lăsa copleșit de tot ce are realitatea de oferit, poezia lui Campos este o continuă implozie de senzații:

Eu m-am culcat cu toate sentimentele,

Am fost proxenetul tuturor emoțiilor,

Mi-am dat de băut toate întâmplările senzațiilor,

Ne-am făcut ochi dulci eu și toate motivele de a acționa,

Am fost mână în mână cu toate implsurile de a pleca,

Febră imensă a orelor!

Angoasă în forja emoțiilor!

Furie, spumă, imensitate ce nu-mi încape-n batistă,

Cățea urlând în noapte,

Havuzul de la fermă dând târcoale insomniei mele,

Boschetul în care ne-am oprit după-amiază, în timpul plimbării,

Trandafirul, părul în vânt, mușchiul, pâlcul pinilor,

Toată furia de a nu le conține pe acestea toate, de a nu reține nimic din toate,

O foame abstractă de lucruri, rut neputincios al momentelor,

Orgie intelectuală de a simți viața!

Rețeaua de heteronimi

            Deși se nasc din același nucleu, heteronimii lui Pessoa se află uneori într-un conflict de opinii. Cei doi discipoli ai lui Alberto Caeiro, deși se revendică cu deplină conștiență din cel dintâi păgân, din temperamentele lor opuse rezultă divergențe. Spre exemplu, într-o polemică despre natura ritmului, Campos susține că acesta e artificial și impus de emoție, pe când Reis e de părere că ritmul e natural, generat de muzicalitatea limbii și a ideilor poetice. Nici asupra unor aspecte ale operei maestrului lor nu pot cădea de acord. Reis, într-o prefață scrisă pentru un volum al lui Caeiro, nu crede că e necesar să explice prea mult natura poeziei sale, aceasta vorbind de la sine. Campos, într-un discurs prolix împrăștiat în mai multe note, ține să clarifice nu doar particularitățile fiecărui ciclu de poezii, ci și să ofere numeroase detalii despre Caeiro, întâlnirea dintre ei și păgânism.

            Alți doi heteronimi importanți, de data aceasta prozatori, sunt Abilio Quaresma, care scrie nuvele polițiste, și Bernardo Soares, autor al unui text straniu, cu note autobiografice, neterminat și incadrabil într-un gen, intitulat Cartea neliniștirii.

            Dintre cele patru cărți publicate în timpul vieții, trei sunt în engleză. Sub ortonimul Pessoa, publică în limba portugheză Mesaj, un volum enigmatic de versuri scrise pentru un concurs de poezie naționalistă. O mică parte din textele heteronimilor sunt publicate în diverse reviste, dar majoritatea rămân doar în manuscrise. 

           

Senzaționismul 

            În prelungirea păgânismului, Pessoa dezvoltă conceptul de senzaționism, chiar dacă diferențele dintre cele două nu sunt substanțiale. Cel de-al doilea devine însă termen-umbrelă care va acoperi întreaga rețea de heteronimi a poetului portughez. Să-l comparăm pe Fernando Pessoa cu Stéphane Mallarmé, un altă personalitate centrală a modernismului. Poetul francez era la rândul său un căutător al limbajului originar, care i se relevează puternic metaforizat, obscur și încifrat. Dar limbajul Zeilor propus de Pessoa are o familiaritate stranie cu cel al poeziei contemporane. Ambele adoptă un cod natural, neartificial și fără ambiguitate, apropiat de limbajul cotidian. Senzaționismul lui Pessoa reflectă noua sensibilitate poetică în care realitatea este explorată direct prin intermediul simțurilor. Astfel cunoașterea corporală o înlocuiește pe cea abstractă.

Fernando Pessoa în flagrant delict, 1929 - dedicația de pe spatele fotografiei oferite iubite sale, Ophélia Queiroz

Proiecte eșuate și scandaluri

            Pe principiile păgânismului și ale senzaționismului pare să se construiască și proiectele publicistice sau editoriale ale lui Pessoa, care dorea ca sensibilitatea antică să renască în interiorul întregii culturi marcate de creștinism, văzut de el drept o îndelungată boală a spiritului care bruiază simțurile prin autoritatea sa metafizică. Toate aceste proiecte se revendică din antichitate: revistele Orpheu, Athena și editura Olisipo, după numele străvechi al Lisabonei. Din păcate, publicațiile nu au avut parte decât de câteva numere, iar editura e închisă în urma scandalului Literatura de Sodoma, stârnit de tipărirea unui roman al lui António Botto despre homosexualitate. Indignările publice par să urmeze întreaga activitate a lui Pessoa. Un alt exemplu ilustrativ este Oda triumfală a lui Álvaro de Campos. Mult prea obscen pentru gustul conservator, majoritar și represiv din Portugalia acelor vremuri, prin aceast poem e pus sub semnul infamiei întreaga grupare păgână.

 

            Spre sfârșitul vieții devine alcoolic și moare în 1935, la 47 de ani, din cauza unei pancreatite sau a unei ciroze. Opera sa a rămas needitată antum. Fragmentară, împrăștiată prin manuscrise și documente, însă vastă și egală, nici astăzi nu a fost adunată într-o ediție completă.

La vârsta de 6 ani, 1894. În jurul vârstei de 27 de ani, circa 1915. Îmbătrânit prematur, la 47 de ani

Surse:

Fernando Pessoa, Opera poetică. Antologie, traducere din portugheză, prefață, tabel cronologic și note de Dinu Flămând. București: Humanitas, 2011

Fernando Pessoa, Ultimatum și alte manifeste. Traduceri și note de Dinu Flămând și Micaela Ghițescu. Antologie și prefață de Dinu Flămând. București: Humanitas, 2012

George Mihalache