fotografii de Alexandru Măciucă
PUBLICAT PE 28 MAI 2021
Noncanon - Constantin-Cristian Drăghici
Spațiul domestic al lui Constantin-Cristian Drăghici a pierdut tot ceea ce înseamnă familiaritate. Cu o atitudine rece și distantă, Chris consemnează gesturi și dorințe bizare, mici spectacole absurde ale obiectelor, stări la limita dintre claustrofobie și claustrofilie. Chiar dacă uneori încearcă să fie mai profund decât e cazul, reușește să surprindă experiențele stranii ale izolării. – George Mihalache
Mă numesc Constantin-Cristian Drăghici (or Chris) și am 19 ani. Sunt elev în cadrul liceului „Constantin Noica” din Sibiu, pe specializarea științe ale naturii, clasa a XII-a. La fiecare început de lună adun melodii indie într-un playlist ce ulterior dă contur viziunii mele asupra perioadei respective. Filtrul prin care văd lumea este puternic influențat de aceste melodii. Mai sunt pasionat și de fotografie și pierd foarte mult timp pe tot felul de gânduri, țintind golul.
încă îmi este vară
toate tablourile atârnau
de cuiele bătute în plastilină
și ape se scurgeau prin colțuri
unde crește iedera otrăvitoare
de un farmec observabil
doar cu lentilele biconvexe de palisandru
pe care mi le-am pus și
printr-o fereastră
mă admiram în oglinda de un verde cristal
iarba parcă era galbenă
ne ustura și eram obosiți
apusul ținea o căldură finală
ne călea în lumina portocalie
era momentul potrivit să ne scăldăm
împreună în frig și ghețuri
așa că ai rupt o floare
și ai țintit-o spre mine
dublă focalizare
încântător
mai rămâneam eu
să fiu despicat
și tu știai că mereu am iubit
atemporalitatea perioadei
când cvadricepșii abia făceau față
foița de aur orbește
siliconul alunecă ușor
pe foaia cu pătrățele de lângă
farfuria plină cu trei foițe de aur și restul
aer
manevrat cu atenție
nu cumva să nu fie paralel
cu marginea
auzi presiunea?
văd doar doișpe puncte, șase
dau afară
regret
nu-mi dau seama dacă trăiesc
la finalul holului
dintre ușă și fereastră
sunt mai aproape de pervaz
dar am perdea să-mi fie mai greu să asimilez
ideile abstracte
ale solstițiului de iarnă în miez pur și fraged de vară
ține-te bine de parchet să te simți
mai în siguranță când ieși, nu e bine
pe poartă, pe ușă, pe geam
sunt semne care te întreabă ce
tu nu te întrebi
și dacă aș ține o lumânare
și aș privi la iarba decolorată
și m-aș așeza de mai multe ori
decât m-am ridicat cu gesturi
fără sens sau vreo putere ar însemna să simt
iarăși ceva
nu s-ar face
acum e bine
regretul
nu există pentru amintiri în foiță de aur
doar o pastilă pentru când ți se îngustează privirea
August
îți descojești scalpul
cu unghiile în lumina caldă și mângâietoare
a satisfacției temporare de lungă durată
învăluită în singurătatea cheii
din ușa de la intrare cu vibrații
ce denotă un fel de
te simți magic
despre care crezi că îți e caracteristic
doar ție când îți ajunge apusul
și te îmbracă în portocaliu
sau când deschizi fereastra
în întunecimea luminilor orașului
auto-ceva, cred
pe podea cu stele
pe tavan
te pierzi în labirinturi cu frecvențe
joase
și dorințe acoperite
de laptele și mierea
razelor anemice de dimineață
aștept să te trezești învelit
în sudori reci
ce-ți pleacă de la scolioză
și să mergi să pui o lumânare
să te convingi că există un dumnezeu care ține
cu tine
și în același timp cu toți ceilalți
nu ți se pare
că imaginea de ansamblu
ți se strecoară
pe lângă ochi?
te împiedici în detalii
și negi fulgerând
oțetul ce-ți curge printre dinți
când vezi sclipirea desaturației
iar acum mergi tiptil pe hol
să nu trezești amintirile
ce te orbesc și te sugrumă
cu ace de ceas
încă ți se văd urmele de pe gât
când admiri apusul
nu mai vreau să car găleți cu oțet
atât de bine la vedere
îți ascunzi crăpăturile
prin care năvălește lumina
și când plouă
oțetul
te cam scufunzi
în amaruri și goluri
învelite în cuvinte mute
nu știu să mă exprim
văzut mai bine drept
nu vreau
ce îți face societatea asta?
speranțele îți metamorfozează
în emoțiile altei persoane
și-i furi flacăra
pentru lampa ce stă prăfuită
de când ți s-a uscat pielea
scrisori negre
steaguri roșii
lungimi de undă nucleare
se văd toate crystal clear
trăiești într-o casă de sticlă
căci nu am emoții
niciodată n-am avut
nu ai ce să forțezi
nimic nu se dilată
la temperaturi superficiale
poți continua
închide frământările
nu uita să învârți cheia
precum cuțitul în rană
și s-o înghiți
nu te teme
frica o digeră
acum citești
rânduri cu Nietzsche
liniștea e toxică
lumina e bolnavă
și te masturbezi pe
dumnezeu e mort
poate e mai bine așa
____________________________
Aici poți trimite texte scrise de tine, fie că sunt poezie, proză scurtă sau fragmente. Mai multe detalii pe Noncanon.