top of page

fotografii de Alexandru Măciucă

PUBLICAT PE 28 MAI 2021

Noncanon - Constantin-Cristian Drăghici

Spațiul domestic al lui Constantin-Cristian Drăghici a pierdut tot ceea ce înseamnă familiaritate. Cu o atitudine rece și distantă, Chris consemnează gesturi și dorințe bizare, mici spectacole absurde ale obiectelor, stări la limita dintre claustrofobie și claustrofilie. Chiar dacă uneori încearcă să fie mai profund decât e cazul, reușește să surprindă experiențele stranii ale izolării. – George Mihalache

Mă numesc Constantin-Cristian Drăghici (or Chris) și am 19 ani. Sunt elev în cadrul liceului „Constantin Noica” din Sibiu, pe specializarea științe ale naturii, clasa a XII-a. La fiecare început de lună adun melodii indie într-un playlist ce ulterior dă contur viziunii mele asupra perioadei respective. Filtrul prin care văd lumea este puternic influențat de aceste melodii. Mai sunt pasionat și de fotografie și pierd foarte mult timp pe tot felul de gânduri, țintind golul.

încă îmi este vară


toate tablourile atârnau

de cuiele bătute în plastilină

și ape se scurgeau prin colțuri

unde crește iedera otrăvitoare

de un farmec observabil

doar cu lentilele biconvexe de palisandru

pe care mi le-am pus și

printr-o fereastră

mă admiram în oglinda de un verde cristal


iarba parcă era galbenă 

ne ustura și eram obosiți 

apusul ținea o căldură finală

ne călea în lumina portocalie 


era momentul potrivit să ne scăldăm 

împreună în frig și ghețuri 

așa că ai rupt o floare 

și ai țintit-o spre mine 

dublă focalizare

încântător

mai rămâneam eu 

să fiu despicat 

și tu știai că mereu am iubit 

atemporalitatea perioadei 

când cvadricepșii abia făceau față

foița de aur orbește


siliconul alunecă ușor

pe foaia cu pătrățele de lângă

farfuria plină cu trei foițe de aur și restul

aer

manevrat cu atenție

nu cumva să nu fie paralel

cu marginea

 

auzi presiunea?


văd doar doișpe puncte, șase

dau afară

regret

nu-mi dau seama dacă trăiesc

la finalul holului

dintre ușă și fereastră

sunt mai aproape de pervaz

dar am perdea să-mi fie mai greu să asimilez

ideile abstracte

ale solstițiului de iarnă în miez pur și fraged de vară


ține-te bine de parchet să te simți

mai în siguranță când ieși, nu e bine

pe poartă, pe ușă, pe geam

sunt semne care te întreabă ce

tu nu te întrebi


și dacă aș ține o lumânare

și aș privi la iarba decolorată

și m-aș așeza de mai multe ori

decât m-am ridicat cu gesturi

fără sens sau vreo putere ar însemna să simt

iarăși ceva

nu s-ar face

acum e bine

regretul

nu există pentru amintiri în foiță de aur


doar o pastilă pentru când ți se îngustează privirea

August


îți descojești scalpul

cu unghiile în lumina caldă și mângâietoare

a satisfacției temporare de lungă durată

învăluită în singurătatea cheii

din ușa de la intrare cu vibrații

ce denotă un fel de

te simți magic

despre care crezi că îți e caracteristic

doar ție când îți ajunge apusul

și te îmbracă în portocaliu

sau când deschizi fereastra

în întunecimea luminilor orașului

auto-ceva, cred

 

pe podea cu stele

pe tavan

te pierzi în labirinturi cu frecvențe

joase

și dorințe acoperite

de laptele și mierea

razelor anemice de dimineață


aștept să te trezești învelit

în sudori reci

ce-ți pleacă de la scolioză

și să mergi să pui o lumânare

să te convingi că există un dumnezeu care ține

cu tine

și în același timp cu toți ceilalți

 

nu ți se pare

că imaginea de ansamblu 

ți se strecoară

pe lângă ochi?

 

te împiedici în detalii

și negi fulgerând

oțetul ce-ți curge printre dinți

când vezi sclipirea desaturației

 

iar acum mergi tiptil pe hol

să nu trezești amintirile 

ce te orbesc și te sugrumă

cu ace de ceas

 

încă ți se văd urmele de pe gât

când admiri apusul

nu mai vreau să car găleți cu oțet


atât de bine la vedere

îți ascunzi crăpăturile 

prin care năvălește lumina

și când plouă

oțetul


 

te cam scufunzi

în amaruri și goluri

învelite în cuvinte mute

nu știu să mă exprim

văzut mai bine drept

nu vreau


ce îți face societatea asta?

speranțele îți metamorfozează

în emoțiile altei persoane

și-i furi flacăra

pentru lampa ce stă prăfuită

de când ți s-a uscat pielea


scrisori negre

steaguri roșii

lungimi de undă nucleare

se văd toate crystal clear

trăiești într-o casă de sticlă

căci nu am emoții

            niciodată n-am avut

nu ai ce să forțezi

            nimic nu se dilată

la temperaturi superficiale

 

poți continua

închide frământările

nu uita să învârți cheia

            precum cuțitul în rană

și s-o înghiți

            nu te teme

frica o digeră

 

acum citești

rânduri cu Nietzsche

            liniștea e toxică

            lumina e bolnavă

și te masturbezi pe

dumnezeu e mort

poate e mai bine așa

____________________________

Aici poți trimite texte scrise de tine, fie că sunt poezie, proză scurtă sau fragmente. Mai multe detalii pe Noncanon.

bottom of page