Pictură de Dario Maglionico

PUBLICAT PE 02 FEBRUARIE 2022

Nimic nu e personal atunci când ești o fantomă

Andrei Peptine

Cronică: nimic personal

În 2021, a apărut la Casa de Pariuri Literare nimic personal, volumul de debut al lui Alexandru Higyed (1997, Șiria, județul Arad) - acesta a absolvit Facultate de Litere, Istorie și Teologie în cadrul Universității de Vest din Timișoara. Poemele sale se pot găsi, printre altele, în reviste precum Revista Monitorul de Poezie, Actualitatea literară, dar și pe platforme online: O mie de semne, Poetic Stand sau Cenaclub – la cea din urmă se găsește inclusiv poemul Nimic nu mă sperie mai tare decât să mă apropi de cineva adaptat muzici electronice; de asemenea, volumul este însoțit și el de o ediție sonoră, integrală. Recent, volumul Alexandru Higyed a câștigat premiul „Marin Ifrim” al revistei Literadura.

Din cauza coperții, aveam presupunerea că poeziile din acest volum gravitează în jurul unei distorsiuni cognitive și a unor trăiri psihotice, însoțite de o perspectivă mizerabilistă – acest lucru ar fi sugerat de primul poem, cu care și este introdus personajul poetic: „o barbă neîngrijită un tricou șifonat mâini tremurând o spinare / ruginită / peste care trec ore nesfârșite de stat pe scaun” (second-hand news). În favoarea unicității acestui volum, nimic personal nu are aceste elemente, ci evoluează subtil, cu fiecare poem în parte, în direcția unei tematici mai puțin întâlnite: frica de apropiere și modul în care această neliniște anulează individualitatea.

Dinamica contradictorie a vocii poetice are ca sursă coexistența dependenței de afecțiune cu dorința îndepărtării celor apropiați, iar acest back and forth între stări duce la abandonarea sinelui. Ordinea poeziilor din acest volum pare să fie gândită în funcție de elementele comune dintre acestea, însă oscilația între cele două extreme este mereu prezentă: „atunci când închid ochiul drept/ văd cum cobori din mășină/ cert e că/ atunci când închid ochiul stâng/ văd cum te lovește un camion/ cert e că/ atunci când îi am pe amândoi deschiși/îmi vine să fac autostopul” (perspectivă).

Pe lângă tema principală, un alt aspect care scoate în evidență acest volum este modul în care Alexandru Higyed reușește să echilibreze importanța și relația dintre aspectele concrete, ale cotidianității, și procesul de identificare și înțelegere a stărilor prezente. În același timp, reușește să facă niște trimiteri către episoade și stări trecute care oferă o ramă unui tablou ponderat al imposibilității comunicării și relaționării cu propriul sine (și nu numai). Vocea poetică e cea a unei prezențe fantomatice care, în nehotărârea sa, tinde să prefere uitarea propriei existențe: „dacă ascult bine pot să-mi aud bătăile inimii/ și atunci știu că e ceva greșit cu mine” (fumez din nou dar mai rar); acest lucru este îi este mai ușor dacă se lasă pradă monotoniei: „vocabularul îmi e tot mai limitat/ mă opresc la verbele de mișcare/ merg mănânc mă masturbez” (m-am oprit din a mai avea grijă de mine).

Această particularitate mi se pare și mai interesantă atunci când își pune amprentele asupra relațiilor interpersonale, în special pentru că sunt analizate și/sau relatate o sumedie de întâmplări diverse din care reiese clar că interpretarea acestora nu este de încredere. Personajul conturat încearcă să evite vulnerabilitatea jucând un rol, însă în același timp tânjește după apropiere și înțelegere: „cântă cu mine nu-mi pasă dacă/ nu nimerești nota important e/ că te văd cum îți deschizi gura” (lost women blues). Imposibilitatea creării unor legături adevărate conferă fantomei un înțeles figurativ: „uit că mai există alții în jurul meu care se simt la fel de neajutorați/ e egoism nu găsesc altă soluție decât să dispar/ să nu îi las să se bucure de incertitudinile mele” (nu e nimic); dorința evadării sau retractării nemotivate apare de mai multe ori în volum: „prieteni familie vecini/ toți au câte-o etichetă/ aștept să pot să închid ușa în urma lor” (nu mai știu dacă mâinile îmi sunt roșii).

Starea de paralizie emoțională se înrăutățește din cauza judecății propriei situații: „de ceva vreme sunt închis/ într-un gol în care colțurile sunt derizorii/ (...) nu mai e loc de armistițiu/ în momentul ăsta am lăsat să îmi cadă pielea de pe pupilă/ am proiectat ambiții pe pereți/ apoi le-am acoperit cu fișe wanted” (de ceva vreme sunt închis). Dușmănia și condamnarea propriei persoane creează condițiile prielnice pentru apariția unei atmosfere de neputință absolută care se resimte continuu.

Blocajul emoțional este întrerupt de o singură poezie (still my guitar gently weeps), iar acest lucru mi se pare că este punctul slab al acestui volum. Deși riscul monotoniei este în mare parte eliminat de iscusința conturării treptate ale complexității unei astfel de temeri, este posibil ca omogenitatea și repetarea unor teme să fie deranjante sau să diminueze valoarea și impactul câtorva poezii. Acest lucru se resimte în special acolo unde stările și instanțele sunt comprimate în poezii scurte; unele referințe sau analogii folosite mi s-au părut naive, în ciuda contribuției la conturarea analizei de sine. De exemplu, în cazul analogiei dintre război și relații, cum este în poezia scrisoare nr.: „sunt blocat între flamă și focuri/ nu mai știu cât o să rezist/ sunt amorțit ca privirea unui robot steampunk/ atunci când apasă trăgaciul/ chiar îmi pare rău/ dar știa bine că nu poți avea încredere/ mereu se întorc pe front/ cu sânge pe tocul de la șapcă/ cotul mi s-a vindecat pot să aflu/ când cineva își caută revolverul/ în buzunar”. De asemenea, o parte din ultimul grupaj, să rămână și pentru data viitoare, tinde către extrema opusă prin supraîncărcarea a elementelor și episoadelor care țin de realitatea brută, dar care sunt nepotrivite în relație cu subtilitatea și minuțiozitatea detaliilor din poemele anterioare.

Formula folosită mi se pare potrivită pentru tema centrală a volumului și, în același timp, demonstrează abilitatea autorului de-a observa și de a integra în propria lume poetică niște elemente și stări care inițial pot părea superflue. Din păcate, minuțiozitatea cu care sunt exprimate elementele care compun identitatea volumului este și problema sa majoră în momentul în care, dacă ar lipsi punctele de conexiune cu celelalte poezii, monotonia s-ar face mult prea simțită. În ciuda acestui considerent, perspicacitatea cu care Alexandru Higyed constată aspecte variate ale unei trăiri și cum aceasta se raportează cu lumea exterioară face din nimic personal un debut valoros și mai mult decât promițător.

 

Andrei Peptine

WhatsApp Image 2021-11-02 at 17.09.46.jpeg

Pasionat de literatură, jocuri video, benzi desenate și animație - visul său este să facă content legat de aceste lucruri. În prezent, este student la masteratul de Inovare Culturală din Brașov