Noncanon - Maria Preoteasa

Sunt obosită poate ar trebui să mă opresc

poate chiar mi-ar trebui o pauză

poate chiar mâine sfârșitul lumii se va profila albastru lucios ca un ambalaj ieftin dar rezistent și atunci

nu va mai trebui să mă înghesui cu toate bagajele în lift seară de seară lidl după lidl din autobuz în autobuz cu oameni despre care mi-e perfect egal dacă mor mâine sau azi sau peste 100 de ani

poate nu va mai conta coada mea prinsă strâmb și tricoul prea strâmt și conversațiile cringe în pauză la baie ce faci bine și de fapt se pișă pe binele ăsta

poate nu va fi nevoie să fac eu primul pas să zic prima bună hei cum ești să surprind momentul ăla foarte periculos în care melcul scoate 2 bile bej ce zi nașpa i see, dar cum ai făcut până la urmă și apoi să aștept melcul să întindă 2 antene lucioase ooo, nu cred că ai spus asta, dar zi-mi și după restul găluștii galbene cum iese din cochilia aia nu, e prima oară când îmi zici asta e un melc obișnuit după ploaie poate de fapt se aștepta de la tine să reacționezi se mișcă alunecă amețit cochilia se clatină ahhh, și mie mi-ar plăcea să știi apoi spațiul rămâne o dâră îngustă lucioasă și când te uiți

ți-e perfect egal și îți vine să te piși pe tot binele ăsta

 

​

​

traversezi orașul același 

timp invariabil cheltuit prost 

trasezi behind the scenes pentru 

conversațiile specifice străzilor 

unde casele au avut odată portar 

continui buretele uman care absoarbe căldura

unde peronul e prea îngust 

iar corpurile se ating involuntar 

atribui variabile 

femeilor cu picioare blonde

straniilor ne-întoarceri

umărului semi-acoperit 

transpiri în mijlocul unei religii urbane 

în care inițiații așteaptă inevitabila deschidere a chakrelor următoarea stație 

trimiți obsesiv compulsiv mesaje nu înseamnă ceva nu este un semn despre instabilitatea ta caracteristică nu e ca și cum cineva ar putea să te oprească să-ți zică 

cu ce te pot ajuta

 

și chiar să o facă

 

​

​

fiindcă marțea începe să devină ultima cea mai bună zi

mărturisesc 

porumbeii pe firele electrice la tineretului 

chipul tău descompus în pixeli 

gunoiul fleșcăit în zăpadă 

și știu că pe alții orașul ăsta nu-i doare

 

 

 

E o rușine cea mai frumoasă femeie din lume zboară low cost spre Dublin tonight

 

nu e ora de exprimat sentimente dar dacă am fi făcut-o ar fi fost mai steril și mai igenic

dacă aș fi aflat ce e cu buchetul de bujori de la check-in abatorul ăsta uman

dacă m-aș fi dus să îi zic

nu aș fi putut să o mai privesc niciodată în ochi și nu se știe

ne vom întâlni poate în câteva zile

sau în câțiva ani

în care voi sta îndrăgostită și

 

și mă durea că nu era nimeni acolo să vadă încordarea suavă a albului bej din luminile pistei blonzitatea dureroasă a corpului ei

nu era nimeni acolo să îi zică celei mai frumoase femei din lume că e

cea mai frumoasă femeie din lume

 

​

​

efectiv cea mai tare chestie pe care am scris-o vreodată

înscriindu-mă în linia complet nebună a filmului ăstuia cu piesa aia obsedantă am visat o chestie pe care normal că nu o trec aici pentru că deja am zis-o până acum de 2 ori (aia cu omul care își salvează și fiul și pe tipul care aproape îl omorâse pe fi-su) dar nu asta vreau să spun aici aici e vorba despre o imagine pe care o jucam într-un film și o și vedeam în același timp, o secvență cu niște copii în niște mașini de jucărie pe mare, bineînțeles că mașinile erau decapotabile și că urmau să se scufunde una câte una fascinant e că băieții ăia își făceau selfie și urlau AMIGO cu paiurile de la frappe în gură

dar nu era vorba nici despre asta totuși am vrut să scriu despre ce am vorbit cu mama când a venit să mă scoale despre povestea cu omul care se plânge de familie, șef, copii, prieteni și colegi, ei bine în spatele lui cică stătea un tânăr care ofta  „Off dacă asta își dorește, nu am ce să-i fac, asta o să aibă” e normal că ce-ți dorești aia și ai in the end dar cred că nu despre asta e de fapt

de fapt e imaginea