Digital painting by Alan Spazzali.jpg

Pictură digitală de Alan Spazzali

PUBLICAT PE 11 Ianuarie 2022

Logică mutantă

George Mihalache

Cronică: Larvae

Într-un interviu cu Elena Stanciu, Mircea Andrei Florea vorbește despre raportarea lui la generația anterioară de poeți și, indirect, despre centrul de greutate al volumului său de debut, Larvae (2020), apărut la Casa de Editură Max Blecher: „Anyway, ciclul de texte de la care a pornit volumul are asta la bază, încercarea mea de a scrie despre lipsa emoțiilor, ceea ce, cel puțin la prima vedere, diferă de afectarea specifică anilor 2000.” Construind o persona insectoidă care nu trădează niciun fel de emoție, Florea realizează exact ce și-a propus.

În poezia românească contemporană au mai existat încercări asemănătoare de asumare a unui sine nonuman apatic, iar primele le găsim în a doua jumătate a anilor 2000, așa cum spune și Florea, dar nu în direcția neoexpresionismului și a mizerabilismului, ci în cea a postumanismului care, mai târziu, va constitui alături de New Sincerity unul dintre nucleele post-douămiismului. Cele mai importante nume sunt aici Gabi Eftimie cu ochii roșii polaroid. acesta este un test (2006) și val chimic cu umilirea animalelor (2010), volume în care, generalizând, sunt proiectate persone cyborg cu o afectivitate sterilă. 

Volumul lui Mircea Andrei Florea, Larvae, se înscrie în aceeași categorie de poezie care încearcă să diminueze cât mai mult dimensiunea umană a vocii poetice și să-i atribuie caracteristici nonumane. Numai că Florea recurge la un experiment care are o miză mai mare – și care face volumul lui să se diferențieze de celelalte menționate: pe lângă minimalizarea drastică a vocii umane, el își proiectează o identitate insectoidă cu o corporalitate alterată.

Tot o diferență e și structura secvențială cu substrat narativ care are în prim plan adolescența, tranziția și maturitatea. Fiecărei etape îi corespunzânde un ciclu poetic și un stagiu de evoluție tipic insectelor, fiecare cu diferențele sale mai mult sau mai puțin subtile. Într-o continuă metamorfoză de la starea de larvă la cea de ființă imposibil de încadrat într-o anumită specie, Florea simulează diferite sentimente pentru a-și ascunde de ceilalți apatia și natura stranie.

56478227._SY475_.jpg

Morfologie mutantă 1.0

Primul ciclu de poeme simbolizează stadiul larvar, în care sinele trăiește o viață de parazitism familial și în care vulnerabilitatea este la punctul maxim, sexualitatea e explorată online, în sunetele amplificate și luminile policrome ale unei tipe care face clipuri ASMR. Refugiul e descoperit în jocuri video și în reverii macabre combinate cu kitsch, cum e cea din cabana de la malul apei găsită într-un ziar. Florea începe aici prin a proiecta prin autoportrete o voce poetică și un corp hibrid care își pierd orice caracteristică umană și, în schimb, capătă aspectul unei ființe mutante: „neted, hipersensibil / retractil la contact / mirosind a clor / afară din habitat / mă reped spre lumină”.

Dacă în primele poeme ale ciclului încă există urme ale unei umanități degenerate și pierdute, aproape de sfârșitul lui renunță la ultima emoție, frica, printr-un ritual personal: „părul se adună în cadă / o rozătoare speriată, proiectată / din spiritul vechi / la care am renunțat // acum o reneg // ce frică să-mi fie / frica nu mă va mai putea urmări // foamea mea e acum alta / după fiecare ploaie / odată la câteva milioane / de ani”. Alienarea apare ca un dezgust organic față de propriul corp și de natura umană, în special de prezența emoțiilor.

Sinele insectoid își ascunde natura stranie sub masca timidității, pe care o folosește ca strategie de autoconservare, iar contactul cu ceilalți este o simulare a slăbiciunii: „cea mai bună camuflare e cea în timididate / mă retrag când celălalt ajunge aproape / inima își încetinește bătăile / inamicul se predă când simte / că ai pierdut încrederea în forțele tale”.

        

Camuflajul nu are loc doar în interacțiunea cu ceilalți, ci și în locurile străine, pe care le transformă în teritorii personale: „hibrid, imit spațiul / ce m-a primit”. Granițele dintre real și imaginar sunt șterse pentru a-și crea un ecosistem personal: „petrec diminețile în seră / în lumina mentol, înăuntrul / globului ocular, / aici mănânc / mă fut și mă piș // construiesc un paradis nutritiv / un spațiu adamantin”.

        

 

Transa din cocon

        

Flow-ul de monologuri și autoportrete anatomice este întrerupt de al doilea ciclu, unde, printr-un trip spectaculos care se desfășoară în atemporalitate și imobilitate, în absența realității, are loc trecerea de la stagiul larvar la maturitate. Mediul ambiant propice metamorfozei este un simulacru kitsch al naturii, pur artificial, care asimilează corpul: „în cale print tropical / frunze oval / realizate în beznă / mă liniștesc // trec prin ele / mă lichefiez”. Ciclul e construit aproape în totalitate din secvențe psihedelice pline de imagini policrome și bizare de tip deepdream, în care obiectele se întrepătrund pentru a forma pattern-uri ciudate: „merg mai departe, în cale / iepurele fluorescent // cu pupilele migdalate, oranj / cu organele lichefiate în abdomen / ca fetușii siamezi / vrea să mă apropii de el.”.

        

Poemele de aici capătă o aură metafizică care câștigă prin substanța extrem de personală. Iepurele fluorescent preia rolul unui animal totemic care îndrumă sinele spre completarea transformării, unde are loc asimilarea urii bestiale care pulsează în vermine, adică a unei subiectivități nonumane și amorale. Natura concretă dispare din ciclul ăsta, iar prin transa din cocon reușește să schimbe placa radical prin trecerea de la realitatea imediată la un trip scurt, auto-indus, păstrând totodată logica fluidă și stranie a întregului volum.

 

Morfologie mutantă 2.0

        

În al treilea ciclu, parazitismul familial e înlocuit de simbioza conjugală, ASMR-ul cu pornografia hardcore, ecosistemul intim devine unul domestic, iar vocea poetică nu se mai studiază doar pe sine, ci își întoarce privirea și asupra unui celuilalt nu foarte diferit. Vulnerabilitatea nu mai e o condiție, ci oscilează cu vitalitatea: „dezagreabil, apatic, întreg în putere / prefăcându-mă istovit”. Plasticitatea spațiului e înlocuită aici de cea a corpului care fluctuează între animal și cel vegetal printr-un polimorfism care nu ține cont de regnuri: „te plimbi din cameră în cameră, te oprești / în poziții ciudate, ești păianjen, cuibărit / pe tavan, acum ești ficus, rhododendron / stabilă mediului tău, acum ești mantisa / vrei să dispar”. Inclusiv sexualitatea e indeterminată: „pun mâna între picioare // în locul penisului / aeonium paivae / rozete verzi, sidefii / pulsând în soare febril”. Florea nu se mulțumește să păstreze aceeași anatomie a ciclului anterior, nici să meargă pe varianta simplistă și să dea o fizionomie stabilă personei ajunse acum la maturitate, ci adaugă în continuare noi proteze organice unui corp deja extrem de alterat, cu o morfologie mutantă.

        

Din cauza hiperesteziei și sensibilității exagerate pentru senzații tactile, dar și din cauza deficienției afective mari, modul prin care percepe emoția celuilalt e pur corporal: „îți pun mâna peste picior / înregistrez o vibrație, din vibrație // emoție”.

        

Dacă mai devreme spațiul era teritorializat prin imaginație, aici devine cât se poate de concret, cu foarte rare excepții; totuși, același aer rece și steril de laborator, plin de white noise, predomină atmosfera: „mereu mă gândesc la un loc pentru noi / aseptic, rece, alb, unde să fim / mai productivi / mai vulnerabili / unde liniștea va scoate la suprafață ghețari”.

        

Pe final, Florea schimbă din nou traiectoria volumului, dar de data asta într-o manieră destul de previzibilă. Ultimele poeme ar reprezenta pentru substratul narativ părăsirea ecosistemului intim și ieșirea în lume motivate de automatismele vieții domestice: „la ce buni sunt banii, dacă nu / pentru plăcerile noastre / îmi spui și deja te visezi / rătăcită în resort, printre bungalouri / […] la ce buni, nu dormim cu zilele / ajungem acasă, nu ne vorbim // păstrăm curățenia, ne purtăm viața / nu ne vorbim // respirăm, facem dragoste / adormim // respirăm, facem dragoste, adormim”. De aici încolo, logica insectoidă, substanța întregului volum de până acum, devine atât de difuză până în punctul în care se pierde din farmecul personei create de Florea. Excursiunea în afara spațiului intim e un eșec pentru sinele alienat și culminează în ultimul poem cu agresivitatea, pornire ușor care până acum a vibrat în surdină: „îl trântesc pe băiatul cu camera, îl lovesc în stomac / dar el nu reacționează, stă moale pe asfalt / nu mă opresc, îi car pumni, cât rău / are în el, cât rău, mușc obrazul / să mă trezesc, dar nu reușesc”. Finalul nu mi se pare cel mai potrivit și îmi lasă impresia că ar fi putut să fie puțin mai lucrat, dar nu duce în derizoriu demersul poetic pentru că e contrabalansat de restul volumului. 

 

Insectropie

        

Îi dau dreptate Andreei Pop când vorbește în cronica ei din Vatra despre „plictisul existențial” al lui Mircea Andrei Florea, dar nu sunt de acord când atribuie vocii poetice anxietatea și sinceritatea, niciuna dintre acestea nu reiese din glacialitatea emoțională și luciditatea personajului insectoid. Sigur, putem specula că angoasa e cea care l-a împins pe autor să scrie volumul, dar ea nu răzbate deloc în versuri. Singurele afecțiuni psihice despre care putem vorbi despre persona autorului este apatia și un soi de licantropie, pe care o putem numi insectropie, identificarea cu lupul și adoptarea ierarhiei haitei fiind aici înlocuite cu insecta și parazitismul sau simbioza. Volumul e scris „într-o eră / fără finalitate, fără război”, atunci când anxietatea, depresia și chiar schizofrenia se termină și începe o nouă patologie a alienării, regăsită doar în arta SF, în care mutațiile corporale au loc odată cu cele ale sinelui.

        

Cât despre titlu, interpretările lui pot fi multiple. „Larvae, nu larve”, spune Olga Ștefan pe coperta a 4-a a volumului, și aduce apoi vorba despre ființe extraterestre. Sigur, e și asta o variantă cât de cât plauzibilă, dar ce avem în față e ceva mult mai familiar, animalul și vegetalul, dar care își capătă stranietatea prin hibridizarea cu umanul. Pe lângă semnificația de bază, cea de insectă, care face referire la identitatea nonumană, cred că Mircea Andrei Florea a ales pluralul latinesc și pentru semnificațiile sale originare: cea de „măști”, pentru corporalitatea fluidă care se metamorfozează constant, și cea de „demoni, fantome”, pentru sinele insectoid și vocea poetică care au în același timp ceva din sfera supranaturalului, SF-ului și a postumanului.

        

Prin morfologia mutantă a personei insectoide, volumul Larvae e un proiect reușit, complex, cu multe nunanțe și care reactualizează direcția postumană din poezia românească. Izolare, alienare și lipsa emoțiilor, acestea sunt temele principale ale volumului, iar Mircea Andrei Florea găsește o modalitate originală și stranie de a vorbi despre ele amplasându-le într-o zonă a patologicului și reușind astfel să scoată cititorul din zona de confort. 

 

George Mihalache

226731308_4465616123499870_1718651174883378434_n.jpg

Masterand la Studii Literare, coordonator al secțiunii Noncanon și fan UFC.