Noncanon - Carla Boboc

dar respiră cum ziceai

ignori toate șanțurile din cap

și se adâncesc cu fiecare moment în care se toarnă ciment

nu lași nimic să se sedimenteze, doar praful în bibliotecă pentru

că nu mai știi cum se face curățenie

ești în șant și încerci să repiri 1 2 3 ții aerul în tine și cumva iese mereu

același oftat obosit tern cu ochii împăienjeniți

și așa se mai adâncește crestătura

dar respiră cum ziceai, ești pozitiv doar în feluri bune azi.

și atunci când sună alarma deja e înstrăinare

mi-am amânat ideile

și orice putea fi numit instinct

mă plimb departe de orice dorință pentru că vreau să mai aștept

dacă amâni o dată a doua oară deja e reflex

iar atunci când sună alarma deja e înstrăinare pentru că știu că oricât m-ar striga – eu n-o mai vreau

în locul întunecat în care e acum pot doar s-o aud

și mă strigă ca de pe fundul fântânii

și i se fârmă vocea pentru că și-a dat seama că degeaba încearcă

n-am niciun talent în a-mi construi imaginea pentru că las cuvintele să cadă, să se zdrobească la picioarele mele lângă bălțile adânci cu praf și gunoaie

și vor fi măturate (cândva, în seara asta

poate în altă seară) când va trece cineva și va vedea care a fost strălucitor

îl va duce la bijutier și nici el nu-l va mai vrea

pentru că vremea lui a trecut cum a trecut vântul pe la urechile mele când mi-am zis că mai am timp

granițele sunt prea des așezate la limite pe care le aproximăm

deși multe s-au dus încă mai am lucruri de spus

pentru că prostiile se înmulțesc ca puricii

granițele sunt prea des așezate la limite pe care le aproximăm

locurile unde vrem să ajungem și pe care nu le vom vizita vreodată

limita mea e undeva între liniște și nostalgie

undeva unde se aud un foc mocnind și o ceartă

unde să mă duc fără să fac vreo nedreptate

îmi calculez pașii perfect cât să fie egali

și îi împart compulsiv până sunt perfecți

și iar și iar și iar și iar

plângi de nervi

abilitățile tale matematice duc spre 0 în zilele în care trebuie să numeri tot

[…]

îmi caut fire albe ca să-mi confirm că am dreptate și că știu să număr

că sunt cu ceilalți, că nu-s străină (si n-am fost niciodată!)

mă simt aproape atunci când mă uit pe geam și îi văd dansând

în șosete vechi și cum varsă orice beau ei acolo și

îi privesc ore în sir și mă gândesc la ei

aproape

mereu și vreau să le pătez pereții, să fie conștienți și de mine

să le răstorn imaginea să nu uite că pot mereu să le sparg geamul

pentru că sunt în vecinătatea lor și îi văd mereu

să nu uite că sunt aici.

Aici poți trimite texte scrise de tine, fie că sunt poezie, proză scurtă sau fragmente. Mai multe detalii pe Noncanon.