PUBLICAT PE 19 APRILIE 2021
Despre teatru și regie. La o bere prin toată lumea cu Peter Brook
Alina Pietrăreanu
Am terminat actorie la UNATC în 2018 și am fugit îngrozită de acolo. Dacă asta înseamnă teatrul, ce am făcut noi cu profesorul nostru și cu asistenții lui, atunci clar ăsta nu e drumul meu. Mai bine de un an am continuat să fug de teatru. Am descoperit domenii de interes noi, oameni noi, cârciumi noi.
Am citit tot ce am prins și, la un moment dat, am ajuns la Grotowski. O să vorbesc altă dată pe larg despre el, fiindcă, deși nu o să afle niciodată, el mi-a redeschis drumul către teatru. Grotowski e unul dintre cei mai importanți regizori și căutători de teatru ai secolului XX. Profesorii noștri de actorie nu cred că au pronunțat vreodată numele lui, sau alte nume din domeniul teatral, poate în afară de Stanislavski. Și știți ceva? Se vede și se simte această lipsă la o scară foarte largă, cel puțin la nivelul Bucureștiului. Dar și despre asta voi vorbi altă dată, când o să am mai mulți bani.
Ce voiam să zic e că de atunci am început să îmi construiesc parcursul prin lumea teoreticienilor și regizorilor de teatru ai secolului trecut, care au avut în comun dorința de a căuta neîncetat esența teatrului și, prin teatru, în ultimă instanță, să învețe să privească viața dintr-o perspectivă mult mai amplă.
La Peter Brook am ajuns chiar în momentul în care am început să lucrez la primul meu spectacol în calitate de regizor, sau, mai degrabă de coordonator al procesului creativ sau ceva de genul ăsta. Cu câteva zile înainte să încep lucrul cu actorii am făcut rost de „Spațiul gol”, prima lui scriere, care l-a făcut celebru în toată lumea și a revoluționat modul în care era privit și înțeles teatrul. Cartea prezintă fără rezerve starea teatrului contemporan, face distincția dintre teatrul mort și cel viu și are tot timpul în prim-plan întrebarea de ce să (mai) facem teatru.
Deși el și piesele lui Shakespeare montate de el erau pe culmile gloriei, a hotărât să părăsească Anglia, la doi ani după publicarea Spațiului Gol, și să deschidă la Paris un Centru Internațional de Cercetări Teatrale, unde a strâns artiști de prin toate colțurile lumii și au început să facă experimente teatrale extreme, despre care voi vorbi în continuare.
Într-un anumit sens, regizorul este în permanență, un impostor, o călăuză în noapte care nu cunoaște teritoriul, dar nu are de ales - trebuie să-i conducă pe ceilalți, învățând drumul pe măsură ce îl străbate. Germenele morții (aka teatrul mort - nota mea A.P.) stă adesea tocmai în această așteptare, atunci când nu-ți asumi situația și nu o recunoști, sperând la ce e cel mai bun, atunci când tu trebuie să fii pregătit să înfrunți ce e cel mai rău.
Spațiu gol, Peter Brook
Am continuat prima mea lună de repetiții în această nouă postură pe care o descopeream, alături de toate scrierile lui Brook pe care le-am găsit. Nu știu dacă aș fi putut înfrunta primele două săptămâni în care mergeam în fața actorilor cu exerciții inventate de mine în capul meu și le vedeam cum prind viață, dacă nu l-aș fi avut pe el partener de „dialog” în fiecare seară în care mergeam acasă hotărâtă să suspend repetițiile de a doua zi și să renunț la teatru și să mă apuc de ceva la care mă pricep.
Regizorii de teatru se fac singuri. Un regizor șomer e o contradicție în termeni, ca și un pictor șomer - dar nu și ca un actor șomer, care este victima împrejurărilor. Devii regizor dacă te crezi regizor, apoi îi convingi pe alții că ești. Așa că, într-un fel, să-ți faci rost de lucru e o problemă care trebuie rezolvată folosind aceleași calități și resurse de care ai nevoie la repetiție. Nu știu altă cale, în afară de a-i convinge pe alții să lucreze cu tine, să pregătească ceva - chiar și fără plată - și să-l prezinte publicului - într-o pivniță, în camera din spate dintr-un bar, într-o rezervă de spital, într-o închisoare. Energia pe care o produce munca e mai importantă decât orice.
Așa că nimic nu trebuie să vă oprească să fiți activ, chiar și în cele mai primitive condiții, și nu pierdeți timpul căutând ceva în condiții mai bune, care s-ar putea să nu vină. În cele din urmă, munca atrage muncă.
Punct și de la capăt, Peter Brook
Experimentele cu Teatrul Cruzimii
Îngrijorat că teatrul se supunea prea mult unor convenții învechite, de oamenii care veneau și aplaudau cuminți încă un spectacol bifat pe lista lor de iubitori de cultură, Peter Brook lucrează tot anul 1965 cu ușile închise pentru public, tot felul de experimente teatrale, în căutarea unui limbaj care să pună sub semnul întrebării toate formele acceptate, de la construcția personajelor la ideea de punct culminant ș.a.m.d. Aceste spectacole experimentale, sau „revistă compusă din lovituri pe întuneric” cum le-a numit el, au fost prezentate publicului cu titlul de Teatrul Cruzimii, ca un omagiu adus lui Artaud (despre Artaud vezi articolul anterior Posibilități pentru un teatru imposibil. Antonin Artaud). Experimentele cu Teatrul Cruzimii au căutat libertatea teatrului elisabetan, puntea dintre subconștient și rațional, expresia artistică intensă, imediată și densă. În mare, nu s-a lucrat cu texte scrise dinainte, ci cu texte scrise prin repetiții și exerciții speciale.
Normal că aceste experimente au scandalizat publicul anglo-saxon. Multe persoane au plecat dezamăgite că nu semăna deloc cu ce se așteptau să găsească la teatru și s-a dus vestea prin târg că Brook a făcut niște chestii unde se țipă mult și nu se înțelege nimic. Dar au fost și mulți oameni care au înțeles importanța acestor experimente și au văzut cum Brook, în loc să se bucure de fotoliul lui confortabil dintr-un teatru instituțional, încearcă să găsească teatrul viu. E drept și că experimentele lui au fost finanțate de Royal Shakespeare Company, așa cum e normal, ca să nu aibă constrângerea vânzării biletelor, ceea ce ar fi făcut imposibil demersul de laborator.
Războiul din US
A urmat un alt proiect care a scandalizat lumea, spectacolul US, despre americanii din războiul din Vietnam, care se întâmpla în acea perioadă. Alături de o echipă de dramaturgi și de 25 de actori, a cercetat câteva luni situația din Vietnam, atrocitatea cea mai arzătoare a acelui prezent, apoi încă 15 săptămâni au lucrat intens ca fiecare actor să stabilească o relație personală cu Vietnamul. A adus în fața publicului confruntarea dintre ororile care se întâmplau în acel moment în Vietnam și viața lor liniștită, fals îngrijorată. La finalul spectacolului, actorii nu mai interpretau personaje, ci stăteau nemișcați, minute bune, privind publicul și lăsând fiecare să pice în el toată experiența împărtășită în ultimele ore și privind în față războiul care se desfășura chiar atunci, doar că în altă parte. Și de data aceasta publicul a fost enervat că finalul ar fi fost acuzator și că intenția actorilor care se uitau la ei nemișcați era să îi învinuiască pe ei pentru nepăsarea în fața atrocităților din Vietnam. Doar că nimeni nu învinuia pe nimeni. Ceea ce propunea spectacolul era un exercițiu al privirii îndreptate către sine.
Teatrul Buffes du Nord, Paris, clădirea abandonată transformată în Centrul Internațional de Cercetări Teatrale
În 1970 s-a mutat la Paris și a deschis Centrul Internațional de Cercetări Teatrale, alături de Michelin Rozan (care pare să fi fost mâna de fier a blândului Brook), cu oameni din toată lumea. Neavând nici limba, nici cultura comună, actorii din Centru trebuiau să ajungă, prin lucru, la esența comunicării dintre oameni.
Limba universală
În primul an au vrut să elimine înțelegerea cerebrală pentru actori și pentru spectatori și au căutat structuri de sunet. Actorilor li să dădeau fragmente din greaca veche, de exemplu, nedespărțite în versuri sau măcar în cuvinte. Prin astfel de exerciții au descoperit ritmuri prin curgerea literelor și au început să iasă la suprafața emoții latente, până când actorii s-au trezit că și-au găsit în șirurile alea de litere sensuri mai profunde și mai cuprinzătoare decât dacă ar fi știut ce înseamnă. Au început astfel drumul anevoios către crearea unei limbi fonetice, în care sunetul să nu se poată separa de sens. Cercetările astea au condus la spectacolul Orghast, conținând această limbă fonetică inventată de ei și secțiuni de text din greaca veche și limba avesta, care descriau conflicte corespunzătoare conflictelor din spectacol.
Brook în Africa
Africa
În următorul an, a format un grup de 30 de actori și tehnicieni și au plecat în Africa, în zonele total neturistice, să facă teatru pentru săteni. Nu aveau niciun text sau spectacol pregătit, doar un covor pe care să îl pună undeva prin sat, unde li se părea mai central și începeau să improvizeze. Au vrut să simtă ce înseamnă cu adevărat relația cu un public sincer, să vadă dacă e posibil, prin ceva numit teatru, un grup format din oameni din toate colțurile lumii să comunice cu diverse comunități africane care nu le înțeleg nici limba, nici nu au noțiunea de teatru. Adică, dincolo de relația actor-spectator, să meargă la rădăcina contactului dintre oameni.
Am ieșit, ne-am întins covorul, ne-am așezat și cât ai zice pește s-au strâns spectatori. Era ceva incredibil de înduioșător, totul era absolut necunoscut, habar n-aveam ce se poate coumunica și ce nu. Tot ce am aflat după aceea a fost că ceva care să semene cu ce făceam noi nu se mai întâmplase absolut niciodată în piață. Niciun actor ambulant nu călcase vreodată acolo și nu se ținuse nicio mică improvizație. Era ceva fără precedent. Simțeai o atenție simplă, totală, așa cum simțeai o reacție totală și o apreciere iluminatoare. Ceva ce poate, într-o clipă, a schimbat ce crede fiecare actor despre care ar trebui să fie relația cu publicul.
Am făcut improvizații mici, fragmentare. Prima, cu o pereche de încălțări. Cineva a scos o pereche de bocanci mari, grei, plini de praf, pe care îi purtase prin deșert, și i-a pus în mijlocul covorului. Era deja un moment foarte intens, toată lumea se holba la cele două obiecte, încărcate cu tot felul de sensuri. Apoi s-au dus unul după altul și au făcut diferite improvizații cu bocancii, pornind de la o premisă cu adevărat comună.
Punct și de la capăt, Peter Brook
Având această unealtă prețioasă numită teatru, grupul de artiști se împrieteneau imediat după spectacolul improvizat cu localnicii, îi chemau la ei în colibe să cânte și să danseze, învățau ritmuri unii de la ceilalți. Într-o zi, un copil i-a găsit cântând în pădure și i-a chemat la el în sat, să cânte cu ai lui. Când au ajuns acolo, au descoperit că era o ceremonie de înmormântare. S-au așezat sub pomi și s-au uitat la siluetele care dansau și cântau în cinstea mortului, apoi au fost invitați să facă și ei același lucru. Au improvizat un cântec și a ieșit unul dintre cele mai reușite momente din toată călătoria.
Repetiție la spectacolul Mahābhārata
Conferința păsărilor și măștile care prind viață
Ultimul experiment al lui Brook pe care îl povestesc eu aici e acest spectacol nebun, în evoluție permanentă, numit Conferința păsărilor. Au jucat părți din el în Africa, în Paris, în America. Au ajuns la punctul în care jucau trei spectacole pe noapte, primul la 8 seara și ultimul în zori, zilnic. Actorii se schimbau între ei pe roluri, ca fiecare să poată contribui cu ceva nou la fiecare rol. Fiecare spectacol era jucat în altă cheie. Primul, de exemplu, era improvizat, al doilea era grav și textual, al treilea era ceremonial. După o pauză de câțiva ani, s-au întors la acest text și, cu experiența asimilată, au început să lucreze un spectacol închegat. Deși ura măștile de teatru, în acest spectacol a folosit măști. Actorii jucau ba cu măști, ba fără măști, în funcție de intensitatea dorită, care nu putea să rămână constantă pe tot parcursul spectacolului. Dar a folosit măști tradiționale, balineze, despre care se spune că nu ascund chipul, ci redau o imagine a naturii esențiale, acoperă fața ca să descopere imaginea unui om fără mască, dacă sunt purtate corect. Actorul trebuie să învețe să se întâlnească cu acest tip de mască în cel mai sincer și deschis mod ca masca să îi reflecte, nu personalitatea, ci individualitatea.
Am avut o experiență similară, la un nivel mult mai mic, cu o mască neutră în Franța. Deși fiecare actor purta aceeași mască neutră, de la un punct încolo, după ce începea fiecare să se simtă mai confortabil cu ea, cei de pe margine strigam că masca a început să se miște și să aibă trăsături, ba chiar să semene cu fața lui. Nu pot să explic tehnic, dar mirarea noastră de atunci a fost cât se poate de reală.
Aș mai vorbi și despre spectacolul Ik, un spectacol făcut după fotografii ale membrilor tribului Ik, un trib african căruia i s-a luat pământul considerat de ei sacru, prin acte cumplite de violență. Aș mai povesti și despre întâlnirea cu aborigenii din Australia, aflați cam în aceeași situație cu africanii din tribul Ik. Aș mai zice chiar și despre spectacolul de nouă ore după Mahabharata - marea epopee a Indiei antice, sau despre Marat/Sade (a făcut și un film după piesă, în caz că doriți). Dar deja m-am întins mult și nu vreau să se încălzească berea.
La fel, în lumea noastră, oameni care nu mai merg la biserică de mult sunt încă alinați de rugăciunile lor secrete și de credința intimă. Încercăm să credem că legăturile de familie sunt normale și să închidem ochii la faptul că trebuie hrănite și susținute de energii spirituale. Cum ceremonia vie a dispărut, cum ritualurile s-au golit de sens ori au murit, ceea ce trece de la un individ la altul și corpul social bolnav nu se pot vindeca. Astfel, povestea unui micuț trib african, îndepărtat, necunoscut, aflat, din câte se pare, în împrejurări foarte speciale, este, de fapt, despre orașele Occidentului în declin.
Punct și de la capăt, Peter Brook
Acum mă întorc la lucru pentru spectacolul meu. Zilele trecute am aflat că unul dintre actorii principali nu va mai continua lucrul cu noi acum, din motive personale. Mi s-a rupt puțin inima, dar vom reîncepe lucrul și va trebui să regândim totul, cu trei actori în loc de patru. Ironia și farmecul sorții este că tot timpul ăsta am citit cartea lui Brook, Punct și de la capăt, iar în ziua în care m-am apropiat de finalul ei, am aflat vestea. Câteva zile nu am știut ce să fac, dacă să continui sau nu, apoi am realizat că am avut răspunsul tot timpul ăsta, chiar în mâna mea.
Surse:
Peter Brook, Punct și de la capăt, trad. Dana Ionescu, Nemira, 2018
Peter Brook, Spațiul Gol, trad. Monica Andronescu, ed. Nemira, 2014
Alina Pietrăreanu
Între teatru și literatură. Vrea să se apuce de surf de doi ani.