Pictură de Chris Ofili
PUBLICAT PE 25 IULIE 2022
Despre fetișuri și alte cuvinte cu f
Alina Pietrăreanu
Cronică de teatru: Safari fetiș
Cine nu și-a dorit să lase totul în urmă, să își pună cămașa cu flori exotice, ochelarii de soare și să meargă într-un safari prin deșert măcar o dată în viață? Dar stai, avem safari și acasă, și anume în Ferentari. Un safari fără niciun leu, dar care te pune față în față cu regulile junglei pe care tu o numești împăcat și naiv civilizație.
Safari Fetiș este un spectacol itinerant făcut de către și cu oamenii din Ferentari, ca să prezinte de la firul ierbii cum se desfășoară, de fapt, viața în acest loc devenit aproape mitic, un fel de America înainte de debarcarea lui Columb.
De când ajungi în față la Studiourile Ferentari, găsești la intrare binocluri, hărți ale cartierului, veselie și muzica din boxa care te va însoți toată călătoria, pe încântare absolută și lipsă de griji. Ce te așteaptă oare? Hoți de buzunare, crime, violuri, pericol, ascunde-ți ceasul de argint că începe călătoria. Ghida, cu o pălărie de paie pe cap, ne introduce în cameră. Ea va fi puntea de legătură între noi, turiștii, și Ferentariul neîmblânzit, pe tot parcursul spectacolului.
Prima scenă prezintă o femeie de etnie romă care vrea să se angajeze pe postul de branch manager, dar care, în ciuda studiilor universitare pe care le are, nu este potrivită. Managera îi prezintă treptat în romengleză corporatistă detalii, până când femeia realizează că singurul post, pardon, job („post” era în comunism, doamnă, acum e job) disponibil pentru ea e acela de gunoier. „E vina lor că sunt săraci” parcă îmi sună în urechi.
© Facebook Giuvlipen
În următoare scenă, o fată romă, în rochie cu imprimeu de zebră, îi scrie o scrisoare mamei sale în care îi povestește cât de multe învață la școală, cât de multe insulte, jigniri, strategii de intimidare, umilințe. Morala? Cultura și educația sunt ale oamenilor albi, așa că dacă te-ai născut într-o altă cultură, ești un incult needucat și trebuie să te punem la colț ca să nu cumva să intri în cercul nostru strâns și să ne tulburi fragila iluzie a echilibrului social. „Ăștia sunt răi din naștere” parcă îmi sună în urechi.
Ultima scenă din interior e lupta unei femei de etnie care încearcă să își păstreze băiatul la o școală bună, în ciuda insistențelor dirigintei rasiste de a-l muta la o școală mai proastă. „Ăștia nu vor să învețe” parcă îmi sună în urechi.
După scurtul periplu prin câteva dintre inegalitățile și nedreptățile la care romii sunt supuși zi de zi, ghida ne invită să ne îmbarcăm în autocar, să ne agățăm binoclurile la gât și să pornim pe străzile din Ferentari. Pe drum, ghida ne-a prezentat atracțiile Ferentariului, precum brutăria cu pâine foarte bună, peretele cu graffiti, dar și cartierul întunecat, zona de ghetou, gunoaiele până la acoperișul blocului, șobolanii, seringile. Toate sunt adevărate și toate coexistă, unele dintre miturile despre Ferentari sunt reale, altele sunt hiperbole, dar ce e cel mai important e că mai toate sunt produsul inegalităților sociale. În afara autobuzului sunt aceiași oameni ca cei din autobuz, dar care s-au născut într-o garsonieră plină de șobolani, care și-au privit părinții heroinomani încercând să se lupte cu boala, (pentru că dependența e și ea o boală, nu mai e o alegere) dar care poate au pierdut, sunt oameni care au învățat să supraviețuiască știind că nu au nimic pe care să se sprijine în viața asta, ba mai rău, știind că viața le va fi presărată cu obstacole ca ciupercile otrăvitoare din jocul Mario, pe care ori sari tu, ori te omoară ele.
© Alina Pietrăreanu
Traseul performativ a avut mai multe opriri, în care ne dădeam cu toții jos din autobuz și urmam ghida spre punctul de interes. Să te plimbi prin parcul din Ferentari în grup organizat, cu binoclul la gât, începi să te uiți în jur cu acea curiozitate specifică turistului, și în acel moment cade vălul minciunii de pe ochii tăi. Realizezi toată ipocrizia din jur. Realizezi că nu vei mai putea fi niciodată clientul ideal de Safari, că nu vei mai accepta exotizarea „celuilalt”, că ai fost victima exotizării unui loc în care oameni ca tine, aproape vecini cu tine, își duc viața la fel ca a ta, cu bune și cu rele, jucând ping pong, bând bere, discutând, așteptând vremuri mai bune. Dintre opririle de pe traseu, cea mai emoționantă a fost de departe penultima, din parc, unde doi dintre performeri au pus muzică, în principal manele remixate, iar toți copiii care erau în parc s-au adunat cuminți în fața boxei, s-au luat de mână și 10 minute au ascultat nemișcați. Câte un părinte le mai striga „Dansați, copii”, dar copiii stăteau nemișcați, vrăjiți, și uneori, când știau melodia, începeau să cânte și ei.
Ultima oprire a fost la terasa La Elvis, unde am fost întâmpinați cu mici, cartofi prăjiți și bere din partea casei, iar performerii au făcut un scurt Q&A.
Cât de mult m-a marcat acest spectacol? O s-o spun simplu. Sunt vegetariană de câteva luni, dar am mâncat un mic de La Elvis și nu regret nimic, a fost cel mai bun mic pe care l-am mâncat și am în plan să revin.
Toate actrițele din acest spectacol s-au cunoscut la Playhood, locul în care zeci de copii și adolescenți din Ferentari își găsesc alinarea, și, nu de puține ori, o direcție în viață, prin joacă și teatru. Una dintre ele a spus la Q&A că sunt gata să lupte în continuare cu mentalitățile, atât ale celor din Ferentari, cât și ale celor din afară, și că dacă măcar un om din o sută va ieși schimbat după un spectacol, e mai mult decât își poate dori.
Dincolo de sinceritate, curajul și nevoia reală din spatele acestui spectacol, pentru mine e un eveniment major și din punct de vedere performativ. Câtă autoironie implică un astfel de tur ghidat? Și tot safari-ul a fost ca la carte, cu joculețe corporatiste în mașină, cu opriri, cu explicații, cu masa locală. Tot Ferentari-ul a fost o scenă, ca să ne arate teatrul ieftin care se face pe seama lui. Atât ca relevanță socială, cât și din punct de vedere al extinderii posibilităților pe care ni le poate oferi performativitatea, cred că spectacolul Safari Fetiș trebuie pus printre materialele de studiu în vederea unei culegeri de texte cu numele Cum și de ce să mai facem teatru în secolul 21.
Text și regie: Ionuț Oprea
Concept artistic: Mihaela Drăgan
Scenografie și costume: Silvia Horobeanu
Poster: Teodor Bradu
Cu: Cateluța Vatală, Anca Văleanu, Georgiana Vatală, Ana Maria Vatală, Andreea Petre, Andreea Ioniță
Spectacolul a fost realizat de compania de teatru Giuvlipen împreună cu trupa Playhood & Studiourile Ferentari. 𝘚𝘱𝘦𝘤𝘵𝘢𝘤𝘰𝘭𝘶𝘭 𝘧𝘢𝘤𝘦 𝘱𝘢𝘳𝘵𝘦 𝘥𝘪𝘯 𝘱𝘳𝘰𝘪𝘦𝘤𝘵𝘶𝘭 𝘦𝘶𝘳𝘰𝘱𝘦𝘢𝘯 “𝘙𝘰𝘮𝘢 𝘏𝘦𝘳𝘰𝘦𝘴 𝘐𝘯 𝘛𝘩𝘦 𝘚𝘵𝘳𝘦𝘦𝘵𝘴 𝘰𝘧 𝘌𝘶𝘳𝘰𝘱𝘦𝘢𝘯 𝘊𝘪𝘵𝘪𝘦𝘴” - 𝘶𝘯 𝘱𝘳𝘰𝘪𝘦𝘤𝘵 𝘌𝘳𝘢𝘴𝘮𝘶𝘴+ 𝘤𝘢𝘳𝘦 𝘢𝘳𝘦 𝘤𝘢 𝘰𝘣𝘪𝘦𝘤𝘵𝘪𝘷 𝘱𝘳𝘰𝘮𝘰𝘷𝘢𝘳𝘦𝘢 𝘷𝘢𝘭𝘰𝘳𝘪𝘭𝘰𝘳 𝘤𝘰𝘮𝘶𝘯𝘦 𝘢𝘭𝘦 𝘱𝘦𝘳𝘴𝘰𝘢𝘯𝘦𝘭𝘰𝘳 𝘳𝘰𝘮𝘦 𝘴̦𝘪 𝘯𝘦-𝘳𝘰𝘮𝘦. 𝘗𝘳𝘰𝘪𝘦𝘤𝘵𝘶𝘭 𝘦𝘴𝘵𝘦 𝘥𝘦𝘻𝘷𝘰𝘭𝘵𝘢𝘵 𝘪̂𝘯 𝘱𝘢𝘳𝘵𝘦𝘯𝘦𝘳𝘪𝘢𝘵 𝘤𝘶 𝘐𝘯𝘥𝘦𝘱𝘦𝘯𝘥𝘦𝘯𝘵 𝘛𝘩𝘦𝘢𝘵𝘦𝘳 𝘏𝘶𝘯𝘨𝘢𝘳𝘺, 𝘙𝘢𝘮𝘱𝘢 𝘗𝘳𝘦𝘯𝘦𝘴𝘵𝘪𝘯𝘢 (𝘐𝘵𝘢𝘭𝘪𝘢) 𝘴̦𝘪 𝘈𝘈𝘐𝘜́𝘕 𝘗𝘳𝘰𝘥𝘶𝘤𝘤𝘪𝘰𝘯𝘦𝘴 (𝘚𝘱𝘢𝘯𝘪𝘢).
© Facebook Giuvlipen
Alina Pietrăreanu