Toate lucrurile care nu s-au întâmplat între noi

​

Cum se face că în fiecare poem dă la muie același tip

E alb, din suburbii. Dacă e tânăr, părinții lui sunt plecați.

Dacă e mai bătrân, e un artist care folosește materiale industriale să creeze

ceea ce vorbitoarea, în feminismul ei blond și tuns bob,

numește „frumusețe”. Capul e mereu roz, coaiele

„miros a sex”. Câteodată, sperma îi sare în păr;

câteodată el bălește, sau o înjură, și scuipatul

i se scurge în barbă. Lui îi place să o fută în gură în timp ce se joacă

cu sânii ei, și eu nu pot niciodată să înțeleg logistica-

mâinile lui sunt așa de lungi? Și negresele iau rar la muie

în poeme. Poate din același motiv nicio negresă

nu va lua la muie în poemul ăsta.                Cu toate că mi-ar plăcea.

Îmi imaginez că ești tandru, și știu că vorbesc despre

pula ta, dar nu mă pot gândi la nimic mai politic de spus.

Dragostea negrilor seamănă mult cu alte tipuri de dragoste – adică ascunsă în spatele

discuțiilor pe care le avem despre moarte.

Modul în care corpurile noastre dispar, cum câteodată,

îmi doresc să mă transform în cineva mai bun, mai normal,

mai întreg decât mine. Dar cel mai tare ți se rupe inima

când realizezi că cel pe care îl iubești nu te poate proteja, ar putea

ajunge să te urască pentru asta. Să îți îndese fața

între picioarele lui fiindcă îl face să se simtă – nu știu.

Nu s-a spus deja asta? Încerc să găsesc modul corect 

în care să zic „tu”. Urma să încep așa: „Era aprilie,

udă, de culoarea somonului” pentru că voiam

să descriu ziua în care ne-am dat primul mesaj, dar serios:

„de culoarea somonului”? Vorbesc despre pizdă, cu toate că nu sunt sigură că

organele noastre ar trebui să se întâlnească vreodată. Asta, bănuiesc, e cel mai bun

lucru despre noi – ce a rămas: tu, mustind de sânge, neexplorat

în casa ta din depărtare. Prima ta atingere glorioasă.

Tot restul.