Fotografie de Cedric Roux

PUBLICAT PE 23 FEBRUARIE 2022

Când sinceritatea te păstrează viu

Florin Rădulescu

Cronică: despre prieteni și singurătate

Reflectorul din poezia românească are obiceiul de a se muta după o perioadă de timp într-o sferă nouă care promite să surprindă integral un sentiment reprezentativ pentru un grup de scriitori și cititori deopotrivă. Procesul e normal, întrucât poezia bună își extrage o mare parte dintre trăsături din contextul social care a născut-o și la care a venit ca răspuns (pozitiv sau negativ), ca orice formă de artă serioasă. Dar cel puțin în ultimele două decenii a început să fie mult mai clară îngustarea culoarelor de generație. Încă de acum 5 ani Tiberiu Neacșu remarca un început de conturare a unui tablou „agasant prin diversitate” care „se încăpățânează să transmită coordonate ale unei generații”. Poezia nu se mai rezumă neapărat la un spirit al veacului, nici măcar al deceniului, ci la o forfotă pe mai multe niveluri.

Lucrurile se schimbă atât de repede încât shift-ul brusc în tematică și stil ajunge pentru mulți să însemne pur și simplu ieșirea din consumabilitate sau imperativul unei adaptări forțate. Pentru poezie asta e, în general, productiv, întrucât sursele de tonus și de originalitate nu par în pericol să sece prea curând. Pentru poeți, ca indivizi, e mai dificil. Acum câțiva ani Claudiu Komartin spunea despre debutanții post 2000, cumva chiar subiectiv, că „ceea ce-i desparte pe acești poeți e categoric mai clar decât ceea ce-i leagă”. O linie clară este trasă între poeții care se zbat să ia parte la o generație și cei care probabil nici nu ar vrea să fie identificați cu vreuna, prevăzând că „ceea ce urmează este cu siguranță mult mai pasionant decât vor să ne convingă cunoscătorii”.

 

Vocile și numele noi, proaspete, nu fac decât să amplifice zbuciumul care alterează „unitatea” unei generații. Poeții noi își asumă direcții inovative într-un tempo personalizat și extravagant, iar asta nu e deloc ceva rău. Dar în contextul ăsta, să rămâi clasic și să scrii perfect ancorat în prezent, ținându-te în trend (sau, în cazul nostru, în fruntea „societății de consum”) pare o provocare de neasumat. Totuși, am avut anul trecut parte de o (re-)etalare de forță a unuia dintre autorii deja mai mult decât consacrați. Romulus Bucur scrie cu o lejeră superioritate care pare să nici nu se gândească la aceste shift-uri ca la un obstacol în a rămâne relevant, modern, „cool”, ci doar ca la un alt instrument de creație, expunere și confirmare a valorii pe care a demonstrat-o înainte de tot acest Kuddelmuddel liric actual.

Romulus-Bucur.jpg

Premiat la final de 2021 de către Asociaţia Română a Creatorilor Culturali şi Artiştilor la categoria „Consacrați” cu premiul „Cartea de Poezie a Anului”, ceea ce scrie Romulus Bucur în volumul său despre prieteni & singurătate (Tracus Arte, 2020) e un carusel de curente recente, echilibrat legate, pe care se pare că autorul le anticipa oricum încă de la debutul său individual din 1984 cu Greutatea cernelii pe hârtie (sau poate chiar din volumul colectiv Cinci, apărut cu doi ani mai devreme). Zic asta pentru că poezia lui cumulează fără sforțări evidente toate nevoile, dorințele și fricile abordate, perfecționate & maltratate de poezia românească din ultimii (cel puțin) 20 de ani. Ajungând să depășească zece volume de poezie publicate în ultimele patru decenii, Romulus Bucur nu doar că se păstrează viu în ring, ci arată (din nou) cât de antrenat și capabil este ca „războinic”, așa cum și-a mai portretizat, direct sau indirect, eul.

 

Ar fi neintuitiv și neproductiv să disecăm despre prieteni & singurătate, ca și cum ne-am aștepta să găsim în el ceva sensuri noi și o înțelepciune ascunsă care să ne revoluționeze viața și percepția despre lume, când cel mai bine este să recunoaștem din start că Romulus Bucur a găsit deja de mult timp o formulă câștigătoare, funcțională, versatilă și de calitate pentru toată poezia lui, iar acum doar continuă să o matureze din ce în ce (din ce în cum și mai ales din ce în despre) mai mult. Asta e doar un alt croșeu elegant în fața celor care cred că trebuie să scrii musai măreț sau deloc. Autorul scrie sincer, și asta îi e (și ar trebui să îi fie oricui) mai mult decât suficient („între cuvinte și lucruri/ să le lăsăm pe acestea/ din urmă să câștige”).

 

Volumul pompează din primele poezii într-un ritm cardiac printre doi piloni definitorii ai universului lui Bucur, moartea (planul intrapersonal, cu raportarea „pe față”, care își recunoaște în mod psihiatric atât capacitățile, cât și limitele, trecând de la respect de sine și încredere la autoironie și batjocură față de imaginea personală de „tip fără care/ lumea ar fi fost/ în cel mai rău caz/ la fel și/ dacă mă asculți pe mine/ mai bună”) și viața (planul interpersonal, cu raportarea în același timp inocentă și matură asupra prieteniei, erosului, societății mai mult sau mai puțin participative, „o realitate jupuită”, pe care o dorești copilărește și de care te dezici cu nepăsare), creând o împletire de nedespărțit. Simplificarea asta nu e prea evidentă atunci când te uiți la modul în care volumul e împărțit în patru capitole (sau, mai bine spus, cadrane ale contemplării non pasive prin care trece eul), însă își păstrează concentrația pe tot parcursul lor.

 

Prima parte, în capul tău, lovește tare (și bine) încă de la început, cu aceeași minuțiozitate din ultimele volume, făcută să transpună cititorul într-o lume care pare distopică doar pentru că este înnebunitor de reală și de tangibilă. E o reflecție asupra sinelui și a morții, care poate părea ușor nihilistă („unul din avantajele unei anumite vârste/ e că s-ar zice că știi/ ce contează cu adevărat/ adică aproape nimic”), dar care lasă loc pentru toată frumusețea inevitabilă a durerii de a trăi și de a iubi („și te mai miri de frumoasele povești/ de dragoste/ firește tot/ din capul tău”). În acest fel se anticipează contextul neașteptat, dar la fel de sincer, din dragostea perfectă, cu povești ale căror autenticitate nici măcar nu mai contează („sau cel puțin aici te oprești tu din/ reverie din obsesie din bla-bla-bla-urile tale/ inutile de scriitoraș”). Indiferent de perspectiva din care citești aceste poezii sau ce cauți în ele, combinația de grijă și simplitate prin care autorul își potrivește în versuri ambițiile și eșecurile într-un relativism calculat și sincer nu are cum să nu farmece.

 

Probabil ce m-a atras cel mai tare la acest volum însă este timbrul din plante & animale, pe care îl văd proorocind cu succes reîntoarcerea tematicii naturii în poezia românească (să fim sinceri, tematica și-a reintrat foarte provocator în putere încă de acum câțiva ani cu volume semnate de Vlad Drăgoi, Radu Nițescu și alții, dar simt că mai are de prins ceva forță pentru a-și lua un statut propriu). Aici autorul m-a cucerit definitiv prin empatia necerută, idealizant umană, care își face loc pe nesimțite într-un volum care nu se ferește să fie brutal imediat după ce e tandru. Pentru cine mai ține minte poeziile din cărticică pentru pisică și bunicuța care trecea veșnic strada în odeletă societății de consum, cadranul al treilea n-are cum să nu fie distrugător, mai ales când eroii sunt, într-o transpunere oarecum existențială, tot o metaforă pentru sine („vine o clipă în viața oricărei pisici/ jigărite și rîioase când realizează/ că nu-și va depăși condiția”). În anumite părți, precum în poezia trîntor, autorul scapă inclusiv indicii la prima persoană, după ce în cea mai mare parte a volumului a purtat un discurs despre sine raportat la persoana a doua.

 

În final, cărți poștale pentru înălțimea sa nu face decât să încheie un volum care a trecut prin toate, cu o pasiune percutanată, într-un joc de victorie și înfrângere și într-o expunere cel puțin actuală (și care va supraviețui în sfera actualității ceva vreme), dacă nu chiar, din nou, precursoare a unui nou val de modă stilistică reinventată. La fel ca în volumul Arta Războiului, dar amplificat din punct de vedere romantic, eul se automutilează cu măiestrie (uneori melodramatică) pentru ca durerea să îl readucă la realitatea în care ține lucrurile sub control („neîncrezător în puterea mea/ de a ne aduce împreună/ îngenunchez/ așez cu grijă/ sabia lângă mine scot/ wakizashi desfac vestmîntul/ [...] tai/ mă materializez”), iar asta este doar încă o dovadă (dacă mai era nevoie de așa ceva), a faptului că poezia aceasta își acceptă, cu o conștiință pe jumătate împăcată, vulnerabilitatea, în ciuda dorinței umane de a cere mereu mai mult („îi/ scrii și un adorrr ca torsul unei pisici/ contează mai mult decât o cronică elogioasă// sau un premiu al uniunii scriitorilor”).

 

Îmi permit să rezum pentru final câteva impresii pentru cei care nu au fost convinși încă dacă un autor care a debutat acum aproape patru decenii mai merită atât de multă atenție astăzi sau dacă versurile sale pot să mai contribuie cumva într-o manieră inovativă asupra scenei locale. Poezia lui Romulus Bucur trece peste nevoia de a răspunde unui Zeitgeist, nu caută să se afirme ca parte a unui trend sau a unei nevoi de a fi încadrată undeva. Asta are cu atât mai multă însemnătate în contextul despre care am vorbit la începutul cronicii, întrucât confirmă puternic că nicio direcție nouă în poezie nu poate ajunge toxică cât timp își respectă cititorii. Folosind o foarte frumoasă parte din cuvintele lui Radu Vancu, poezia lui Romulus Bucur „ne arată că versurile pot să construiască pentru noi o comunitate de memorie şi de sentiment”.


despre prieteni & singurătate oferă lecții de supraviețuire pe termen lung: nu încearcă să șocheze, nu încearcă să țipe ca să fie văzută, nu își cere drepturi. În schimb, își acceptă statutul, nervii, temerile, dorințele și reușește să scoată din ele forță. Mai mult decât atât, acceptă propria vulnerabilitate ca parte necesară a sincerității dure cu exteriorul și cu sine. Ca să întăresc aceste convingeri, am să las mai jos un fragment care pentru mine capturează, de fapt, chiar în cuvintele poetului, tot ce e necesar despre acest volum: „cu ce te ocupi/ scriu poezii/ despre ce/ despre prieteni și singurătate/ prietenii vin și se duc/ unii nici nu sunt decât în capul tău/ rămâne singurătatea”.

 

Florin Rădulescu

Foto.png

Florin își împarte timpul între sisteme de calcul încorporate și poezie. Coordonează Atoma Art Community, o comunitate de artiști tineri bazată pe feedback și suport reciproc, dar colaborează și pe partea de design grafic în proiectul Tușzine.