PUBLICAT PE 15 IULIE 2021

Cât costă să faci teatru independent

Alina Pietrăreanu

În toamna lui 2020 căutam un birou mic pentru asociația pe care o înființam, să avem unde să ne ținem actele și să mai facem câte o ședință. Pe vremea aia eu, Ane, Ruxi și George aveam această idee de comunitate în care artiști din mai multe domenii să lucreze și să descopere chestii împreună, să își dea timp și libertate de studiu și experiment. Eram deja în lucru la un proiect care încă nu a ieșit, cu puțin noroc poate iese anul ăsta sau la începutul lui 2022. Și cam atât. 

 

Eram într-o seară la mine în sufragerie cu George și am găsit pe net un anunț pentru o cameră mică dintr-o casă. A doua seară mergeam să o vedem. Era o cămăruță dintr-o casă interbelică, avea uși și geamuri mari de lemn și tavan înalt. Era superbă, dar foarte mică. Proprietarul a mai deschis o ușă și ne-a dus într-o cameră de trei ori mai mare, mult peste bugetul nostru, dar perfectă. Mi-au apărut în cap cursuri, conferințe. Camera era deja promisă unui birou de arhitectură care punea banii jos. Am plecat.

 

Pe drum i-a sunat telefonul lui George. Să venim a doua zi, că poate ne lasă la preț că i-a plăcut de noi. Am venit a doua zi cu toată echipa și am bătut palma. Aveam sediu într-o casă interbelică, proprietarii ne dădeau orice le ceream și erau încântați că se face artă în casa lor.

 

Cam în aceeași perioadă mi-am dat seama că vreau să fiu regizoare. Dar am terminat facultatea de actorie și masteratul de studii literare, cine s-ar băga să lucreze cu mine ca regizor? Voiam să fac teatru în regim de laborator, să lucrez intensiv cu o echipă de actori și să învățăm împreună ce poate fi teatrul. Deci un masterat de regie la facultatea de la care încă am sechele nu îmi surâdea deloc. În schimb, Ane și Ruxi, colegele mele, care spre norocul meu sunt actrițe, au fost foarte încântate de ideea mea. Adică s-au băgat. De ceva vreme încercam să dramatizez poeziile lui Cristian Popescu, care mă salvaseră de la o cădere nervoasă când le-am citit prima dată, așa că aveam și un text de la care să începem. Pluteam.

 

Am hotărât să folosim noul nostru sediu de pe Olari 9 ca spațiu de repetiții și două luni mai târziu să filmăm acest spectacol/scurt-metraj care va ieși în urma laboratorului. Aveam nevoie de drepturi de autor pentru poeziile lui Cristian Popescu. I-am scris surorii lui, moștenitoarea lor, profesoară universitară în Franța, care tocmai venea după 10 ani în România în vacanță, m-a invitat la o cafea la ea acasă, mi-a povestit despre fratele ei și mi-a oferit drepturile pe doi ani. Pluteam.

 

În scenariul la care lucram de câteva săptămâni încercasem să asamblez în așa fel cuvintele lui Popescu cât să nu le modific cu nimic, să reușesc să creez doar prin montaj o poveste coerentă din poemele lui. Aveam nevoie de două fete și de doi băieți. Am făcut casting și după două săptămâni de probe, am ales doi băieți, Ștefan și Alex, care erau exact cum visasem să fie. Pluteam.

 

La sfârșitul lui februarie am început să lucrăm la primul nostru laborator de cercetare teatrală. Au început să se definească și alte perspective. Ne-am făcut site, am început să scriem articole culturale pe site, am deschis o secțiune pentru scriitorii la început de drum, am continuat lucrul și la alte proiecte mai mari până ne-am dat seama că trebuie să prioritizăm. La sediu am început să venim zilnic, de dimineața până seara și să lucrăm teatru așa cum ne dădea prin cap. După primele săptămâni de improvizații nonverbale, improvizații pe limbaj nearticulat și alte căutări, am decis că e momentul să lucrăm pe text. Textul inițial nu mi s-a mai părut potrivit și l-am refăcut complet. Nici textul refăcut nu mi s-a mai părut potrivit, așa că am tot făcut încercări, l-am reasamblat de cel puțin 10 ori, până când, alături de actori, am prins un fir roșu. 

 

Pentru prima dată în două luni se întrevedea posibilitatea unui text. Aveam mai bine de jumătate din text când unul dintre actori, Alex, omul care avea cea mai multă mișcare în spectacol, a descoperit că are o problemă de sănătate și nevoie de un repaos de câteva luni. Cu regret, ne-a anunțat că e nevoit să abandoneze proiectul. Am refuzat să cred că e real, am luat o săptămână pauză. Pluteam în derivă. 

 

Când ne-am reîntors, le-am propus actorilor să schimbăm tot. Să folosim lucrul acumulat ca bază interioară pe care să clădim cu totul altceva. Să renunțăm și la cuvintele lui Popescu, să ne eliberăm de tot și să vedem ce posibilități se deschid.

Așa am început o nouă etapă de lucru, în trei actori și cu mine. Am căutat personaje, acțiuni, idei, culori din poeziile lui Popescu, am făcut improvizații verbale care au fost baza pentru textul spectacolului. Mai treceam pe acasă doar să dormim. 

 

Țin minte că într-o zi am ajuns prima la repetiție, am descuiat, mi-am lăsat bagajele înauntru, mi-am făcut o cafea și am ieșit la o țigară în curte. În timp ce coboram scările de la sediu m-am gândit: ce bine e acasă. Era deja sfârșit de mai și laboratorul de cercetare teatrală începuse în februarie. Pluteam.

 

Între timp ne-am dat seama că întrebările pe care ni le puneam în laborator erau „ce e teatrul? ce poate fi teatrul?” așa că planul inițial de teatru/ film picase, laboratorul nostru e despre teatru, iar acest spectacol trebuie jucat cu public. Le-am explicat proprietarilor că ne-am gândit să facem o scenă la noi în cameră, să dăm mobila afară și să ne facem un mic teatru independent. Scena ne-am hotărărât să fie mobilă, ca să putem juca și în curte, mai ales vara, unde vom mai face și alte evenimente artistice. Proprietarii au fost de acord, au fost încântați, ne-au oferit chiar și niște plăci de OSB.

 

Ne-am pus pe treabă. Zilnic, după repetiții, până după miezul nopții, rămâneam să construim scena pentru înauntru, bănci și mese pentru afară, să gândim evenimente, conferințe, cursuri.

Ideea noastră din toamnă prindea formă și viață. Am anunțat pe toate canalele noastre că o comunitate artistică se construia chiar în acel moment, de mâinile noastre, cu adresa pe Olari 9. Am început o campanie de donații pentru construirea micului nostru hub cultural și pentru spectacolul de teatru laborator care era aproape gata.

 

Când am finalizat construcțiile, am organizat o seară de inaugurare a grădinii Șangri-La, pe 26 iunie 2021. A fost primul nostru eveniment. Am chemat actori și poeți să citească poezie contemporană în grădină, apoi am invitat publicul să citească, la un open mic. Curtea a fost neîncăpătoare, toți oamenii au fost dornici de poezie, de arta tânără, de vara care se anunța promițătoare. I-am întrebat, penibil și teribil de emoționată la început, dacă au fost vreodată personaje de vis, fiindcă acum sunt personaje în visul nostru. Pluteam.

 

Am strâns băncile de la eveniment și imediat ne-am apucat să amenajăm curtea pentru evenimentul din următorul weekend, un Yard Sale. Pe zi, așa cum facem deja de 6 luni, repetam pentru spectacolul de teatru. „Nana nu caută sensul”, spectacol de teatru laborator pe baza textelor lui Cristian Popescu, cu premiera pe 8 iulie. Pluteam.

 

Într-o zi, în pauza de prânz, eram cu George în oraș. Comandasem o ciorbă și așteptam să vină. Mi-a sunat telefonul, era proprietarul. M-am dus în stradă să vorbesc, mi-a explicat o oră la telefon că sunt probleme. Că i-a plăcut mult evenimentul, dar ceilalți chiriași s-au arătat deranjați că e mișcare așa multă prin curte. M-am întors, ciorba se răcise, dar am mâncat-o oricum.

 

Era miercuri, mai aveam o săptămână și o zi până la premieră, scena era gata, actorii se încălzeau pentru o repetiție generală. A apărut proprietarul în curte și am vorbit din nou. A ajuns la concluzia că dacă vrem să facem evenimente trebuie să îi dăm bani (mulți) în plus. I-am explicat că facem evenimente artistice. „Business is business”, mi-a zis. „Sincer vă spun, eu nu am crezut la început, când ați venit aici, că o să vă iasă ceva. Una e să zici, alta e să faci.” Concluzia: plătim o sumă pe care mi-e jenă să o scriu sau evacuăm la 15 septembrie. A doua zi s-a întors că s-a mai gândit, evacuăm la 1 august. Am căzut cu toții cu picioarele adânc sub pământ.

 

Am continuat repetițiile pe scena nouă, în câteva zile aveam premiera. Hub cultural nou pe Olari 9, donați pentru artă, inaugurăm grădina. Vă invităm în continuare la premiera spectacolului nostru „Nana nu caută sensul”, care ține loc și de party de adio la nici o lună după inaugurare. 

 

Chiar dacă timpul pentru ultimele retușuri ni s-a înjumătățit, fiindcă acum trebuia să căutăm spațiu și solulții, pe 8 iulie, joia, am avut prima repetiție cu public. În cameră încăpeau cam 20 de scaune, așa că mulți cunoscuți care așteptau de mult timp să vadă spectacolul nu mai aveau loc. Înainte le ziceam că o să îl jucăm toată vara. Dar având în vedere evacuarea, ne-am hotărât să jucăm încă un spectacol și duminică. M-a sunat proprietarul să mă întrebe cum a fost la premieră și l-am anunțat că vom avea un spectacol și duminică, ultimul nostru eveniment acolo. A fost de acord. Sâmbătă dimineața, adică în ziua premierei, m-a sunat. S-a hotărât că nu mai avem voie să jucăm duminică. I-am zis că nu se poate, sunt deja toate locurile rezervate. Și oricum e camera noastră și avem plătită toată luna. A început să țipe. Că s-a enervat și nu ne mai dă voie să jucăm nici azi, că întoarce acum mașina și ne scoate scena afară, că o să cheme poliția.  Am sunat actorii și ne-am strâns mai devreme la sediu să ne apărăm scena. Am reușit să jucăm ambele spectacole, și cu ocazia asta vreau să îi felicit încă o dată pe colegii mei că au putut să se concentreze așa cum au făcut-o și nu au lăsat să se vadă că în loc de încălzire au stat să păzească poarta. 

 

Publicul a fost cald și emoționant. După spectacole am explicat că va trebui să ne găsim alt spațiu și de atunci mai tot primim câte un număr de telefon de la oamenii din public. La trei zile după spectacol, ne-am revăzut, dar nu ca să repetăm, ci ca să demontăm scena. Încă nu știm unde o să o ducem, momentan am lăsat-o în curtea (fostului sediu) de pe Olari 9 și am acoperit-o cu un celofan să nu o plouă. 

 

Din banii de donații primiți până acum am construit scena, băncile și mesele din curte, am cumpărat vopseaua, scaunele, luminile din interior și din curte, costumele pentru spectacol, apoi s-au terminat banii. Nu am putut să ne promovăm mai departe campania de donații fiindcă după inaugurarea curții am aflat că va trebui să plecăm și ni s-a blocat mintea. Dar am jucat trei spectacole, ne-am strâns lucrurile și suntem mai hotărâți ca niciodată să ne facem treaba. Dacă știți un spațiu mai mare, potrivit pentru un hub, vă rugăm să ne scrieți. Iar tuturor celor care ne-au susținut lunile astea, le mulțumim din suflet, indiferent când ne găsim următorul spațiu, noi ne vom continua activitatea, vom organiza evenimente, vom scrie articole pe site, vom ține cursuri. Și tot ce am apucat să cumpărăm, vom lua cu noi. 

 

Ne luăm scena în spinare și plecăm. Avem în plan proiecte ambițioase care își caută un spațiu nou. În toamnă când am venit aici nu aveam decât o idee. „Una e să zici, alta e să faci” cum spunea proprietarul de la primul nostru sediu. Ne bucurăm că am reușit să facem destule cât să ne fie atât de greu să plecăm. Dar când ne gândim la toți oamenii pe care am reușit să îi strângem în preajma noastră, la tot ce am acumulat și la planurile pe care le avem, plutim. Indiferent de spațiu, avem direcția.

Alina Pietrăreanu

Între teatru și literatură. Vrea să se apuce de surf de doi ani.