Alina Pietrăreanu

La cursul de Perfromance Writing pe care îl predau de mai bine de 3 ani am pornit de la premisa că învățăm actorie prin metode de creative writing și creative writing prin metode de actorie. Dar, cel mai mult, învățăm cum să ne stârnim creativitatea, să eliminăm blocajele și să ne folosim de tot ce avem pentru a pune bazele unui performance. Grupa din această iarna a fost formată din oameni foarte sensibili și inteligenți, cu stiluri diferite, așa cum veți vedea în textele de mai jos. Nu am vrut să intervin prea mult în ceea ce mi-au trimis, fiindcă fiecare dintre ei are ceva special și e pe un drum artistic deja pe care sper că va continua. Textele de la curs sunt gândite în special pentru a face parte din momente performative, dar unele pot apărea cu ușurință și în antologii de poezie, așa cum sper că se va întâmpla pentru unele dintre fetele de mai jos.

Emilia Voicu - e o prezență delicată și o voce puternică în poezie, un stil deja lucrat și voi urmări cu interes tot ce o să scrie de acum.

Sentimentul "semăn cu mama, dar nu mi-e destul"

Zilele sunt reci și însorite și încă lungi

pentru Octombrie

Mă mișc prin lume așa cum mă mișc prin viață

în grabă

și cu cioburi de sticlă în dinți.

Dar astăzi lumina e vie și invită

reflexia

asupra lumii

cu splendoarea 

și ușurința ei de a fi.

Mă surprind în fereastra unei mașini parcate,

arăt ca mama în poza cu mine bebeluș

și tatăl ei,

mirată, cu gura întredeschisă, ochii de căprioară, părul în coc, ciufulit. Am mai mulți ani acum

decât ea atunci,

dar în fiecare zi

vreau să o întreb (pe cea din poză)

cine e

ce vrea

prin ce trece și de ce

mă ține bunicul mai strâns,

mai aproape.

Sentimentul "nu seamăn cu mama dar mi-e destul"

La vârsta mea era deja gravidă

a doua oară

(mă rog, a cincea,

de primele trei ori n-a fost să fiu),

iar eu îmi țin în uter

câteva chisturi, părul de pe picioare

și fricile alea mari,

întregi,

nemestecate,

la fel cum îmi țin și hainele pe scaun în loc de dulap,

fără remușcări, fără rușine,

e și așa un scaun mic,

astmatic,

plin de traume și mecanisme de coping nesănătoase,

nu mai încape pe el fundul nimănui.

Uite, ce vreau să spun e că sentimentele astea două

se simt la fel,

ca o după-amiază târzie de toamnă

în care tânjesc,

râvnesc 

și-mi lasă gura apă după niște caise crude,

acre,

tari,

dar, doamne, cu câtă ușurare mușc dintr-un mango copt,

zemos,

mieros ca sexul premarital

cu prezervativ.

Ștefania Similea - are energia pură care vine din pasiunea și curiozitatea de necontrolat, iar pentru mine asta e definiția talentului.

Mă duc spre muncă și 

mă gândesc la viitor 

mă gândesc la facultate 

mă gândesc că ar trebui să mă apuc de citit 

mă gândesc la draga Clara 

mă gândesc iubitul meu

dacă se descurcă cu Clara

dacă a adormit ea 

sau el 

dacă îi este foame lui 

sau ei

cobor din metrou la izvor 

aceleași trepte urcate în viteză

crezând că așa măcar fac sport 

ies pe ușa de la metrou și aceleași trepte de la ieșirea A 

urc câte două trepte în viteză

ajung la acel semafor care are un iz de bărbat 

niciodată nu e suficient 

oricat de repede mergi 

la jumătatea trecerii semaforul se face roșu.

după un drum lung în canicula de la Cișmigiu ajung la librărie

înăuntru atât de rece încât mă întreb dacă nu răcesc cărțile 

îmi fac veșnica țigară 

și ies iar în caniculă

cu gândul că azi nu o să fure nimeni din librărie 

sunt prea slabă ca să pot face ceva

am ajuns la muncă 

și respir.

Andreea Ban - e unul dintre oamenii care știe (fără să își dea seama ce atuu imens este acesta) să își poarte vulnerabilitatea la vedere și să creeze magie în jur.

mi-am pocnit încheieturile

am tras aer în piept

și mi-am înfipt mâna adânc

în coșul cu urangutani de la Ikea

nu mi-a mai rămas nimic

mi-am făcut trecutul ghem

și l-am dat de-a dura prin

toate străzile din București

nicio față cunoscută

nicio fată pe care s-o iubesc

fiecare zi care trece, o piesă de la alt puzzle

adevărul e că am uitat cum e să ții

orașul de mână

cum e să fii

ceva mic și alb în palma cuiva

adorm strângând la piept

urangutanul de la Ikea

să mă simt ca acasă

Alessandra Petroșca - e unul dintre cei mai determinați oameni pe care eu i-am cunoscut. Vrea să scrie poezie cu rimă, vrea să danseze, vrea să joace, vrea să cânte, și eu sunt sigură că le va face pe toate. 

Cândva pe câmp erau flori, 

Dar tu mi-ai dăruit o stea.

M-ai luat să plutim pe nori,

Dar eu voiam doar o lalea.

,,Să ne plimbăm pe soare!” 

Mi-ai zis tu cu nonșalanță.

Dar arde și mă doare, 

Pune razele-n balanță.

,,Să vedem inelele!” 

De Saturn zici, dragă, oare? 

Mi-ai pus în păr stelele,

Dar sunt grele și mă doare. 

În viață se întâmplă 

Uneori să pierzi conștient, 

Să te lovești la tâmplă 

Dar totuși fără de regret!

Chiar de iese un cucui 

Îmi întind capul pe iarbă. 

Ia Luna de unde nu-i,

Prindeți-o acum in barbă. 

Vezi, deci, că te trage-n jos? 

Dar îți oferă dragostea.

Mergi pe Marte curajos! 

Căci eu rămân la o lalea.

Pentru mai multe Informații contactați simbolistica lalelelor.

Maria David - este artistă, care din fericire a ajuns la o facultate de Științe Politice, așa că arta politică e pe mâini bune. Râd cu poftă la ce scrie și mă bucur pur și simplu organic de revelațiile pe care le am de câte ori citesc ce scrie sau pur și simplu vorbesc cu ea.

Scrisoarea a II-a

doamna psiholog

eu uneori

doar am nevoie

să dau afară

efectele capitalismului

în stadiu târziu

și poate și orașul

cu tot respectul pentru

cei și cele

ce-l fac frumos

dar poate am nevoie

să dau afară

industrializarea

si corporațiile

și mai ales pipera

liniile de tramvai

șantierele în lucru

claxoanele de dimineață

de prânz

de seară

străzile gri

oamenii din metrou

la ora 5

când se grăbesc să-l prindă

transpirați toți și se plâng

de muncă

și de toate cele

poate că doar trebuie să iau

un microbuz sau o mașină

și să mă duc într-o pădure

să urlu tare

sau să mă așez

pe un mușchi

la umbră

sub un salcâm

și să mă mir

de iregularitate

și de dezordinea frumoasă

de buruienile cu sens

și crengile crescute aiurea

cadavre de copaci pe jos

sunt plânse amar de sălcii

lângă râu

în timp ce fragezi copăcei

abia scot frunzulițele la soare

și razele îi dezmiardă

și noua știință a găsit

comunități întregi în pădurice

relații strânse copăcești

ce se ajută și își cresc copiii

dar noi trăim 

mai separați acum

căci noi trăim într-un oraș

și e prea des prea gălăgie

și nu e de la boxele puternice

ale copiilor pe stradă

sau că ne adunăm noi 

la petreceri

e din multe motive

complexe complicate 

cum ar spune marii noștri

mentori pseudointelectuali

pe la televizor

și dacă e să fie un rost

în aceasta scrisoare

deschisă către doamna psiholog

un personaj imaginar de altfel

deși îi mulțumesc persoanei reale

care mă îndrumă cât de cât 

prin spiralata-mi viață interioară

așa că dac-ar fi vreun rost

așa cum caut eu în totul

un înțeles profund

acesta este

mi-e așa de dor

să merg la munte.