Ștafeta independent.2020 - Texte bune în locuri nebune

​

2446 de kilometri parcurși din martie pânâ în prezent.
Orașe: Timișoara, Sibiu, Iași, Târgu Mureș, Cluj, București
Număr spații independente: 17 (șaptesprezece)

Am ajuns la finalul acestei serii de interviuri, pe care la început de martie, 2021, am numit-o Ștafeta independent.2020. Lucrul ăsta s-a întâmplat pentru că voiam să cunosc poveștile teatrelor independente din România, pe timp de pandemie. Cel mai mult mă interesa să aflu cum văd oamenii acestor spații, teatrul în viitor. Concluzia este că indiferent de crizele omenirii, evoluțiile ei, colonizările ei, o să purtăm cu noi povești pe care o să le urcăm pe cloud, pe scenă, pe pânză, în piatră, pe clădiri, peliculă, hârtie, portativ, VR, pe pereții peșterilor și tot așa. Instrumente și mijloace de expresie s-au găsit tot timpul. De ce? Poate pentru că are legătură cu ce spun unii oameni de știință, că cel de-al șaselea simț al omului este acest simț al narațiunii. 
 

În final, ajungem la Texte bune în locuri nebune, o asociație înființată în anul 2021, în Cluj, dar cu o activitate mai îndelungată. 
 

Texte bune în locuri nebune a plecat din underground-ul clujean, mai precis din atmosfera nebună și boemă din Insomnia și își propune să călătorească artistic prin diverse spații neconvenționale din Cluj și din țară. Spectacolele noastre pun în primul rând accentul pe textele care conţin un fior dramatic dar care nu sunt scrise pentru scenă: pagini obscure din literatură, experimente literare sau chiar fragmente din marea literatură. Nu doar cartea scrisă va fi sursa principală de inspiraţie, ci, mai degrabă, cuvântul în sine (cuvântul care distruge, care creează, cuvântul ironic, dar şi cel care are nevoie de apărare).

 

sursa: textebune.ro

 

Totodată, Texte bune în locuri nebune, pare să fie și o concluzie faină și jucăușă a acestei serii. Poate că într-un viitor îndepărtat, un text bun o să fie rostit pe ceva scenă din rocă spațială, din afara Sistemului nostru Solar. Sau, până atunci, pe baza de pe Marte.

Ce nebun! :):

​

​

 Din pricina pandemiei multe teatre și-au suspendat activitatea. Ce planuri aveați pentru anul 2020?

 

Ionuț Caras: Din cauza ritmului destul de alert în care lucrăm la spectacole și din cauza faptului că la fiecare proiect e o echipă diferită, nu putem proiecta pe termen lung. Adică nu știu azi ce voi face peste 6 luni. Depind de conjuncturi, de programe individuale de lucru, de felul în care ne sincronizăm programul, etc. Doream șă jucăm, asta e sigur. Tocmai terminasem Gewalt la Darabani, un spectacol despre un proces celebru de la 1878. Spectacolul s-a jucat la Festivalul Zilele Nordului din Darabani (ei l-au și produs) și da, a fost prima ieșire la public în condiții pandemice: măști, distanțare, etc. Am jucat chiar în fața conacului unde s-au petrecut o parte din faptele descrise în proces și a fost o aventură. Toată deplasarea noastră la Darabani a stat sub semnul nesiguranței, al incertitudinii. Dar așa era în toată țara. Am răzbit până la urmă, grație încăpățânării organizatorilor și dorinței echipei Texte bune în locuri nebune de a juca.

 

​

 Care a fost primul gând pe care l-ați avut atunci când s-a instalat starea de urgență?

 

I.C.: Nu mai țin minte atât de bine. Eram speriați, îngrijorați, lucrurile se schimbau de la o zi la alta aproape. Încercam să ne facem treaba, totul era planificat de la o zi la alta și asta era extrem de obositor.

 

 

 Ce modalități ați găsit pentru a vă desfășura în continuare activitatea?

 

I.C.: La teatru (n.a. Teatrul Național Cluj) am trecut în online: repetiții, mici proiecte individuale sau cu echipe mai mici, lecturi, discuții. La școală (n.a. Facultatea de Teatru și Film) la fel. A fost îngrozitor. Cel puțin la școală, unde ai nevoie de celălalt, de grup. Și unde te afli într-un moment sensibil al transformării tale. E important ca munca să se desfășoare în cadrul anumitor parametri. Ei bine, când rutina cu care eram noi obișnuiți a fost înlocuită cu statul în casă, nu a fost ușor. Dar a trecut.  Cu ce preț – vom vedea în timp.

În ceea ce privește lucrul la proiectele Texte bune – am reușit, atunci când a fost permis, să mai jucăm Gewalt la Darabani la Muzeul Național de de Istorie a Transilvaniei.

Și încă ceva: spectacolul Pe ei! (un spectacol mărturie despre Fenomenul Pitești) a fost selectat în cadrul Festivalului Caleido. Am jucat doar în fața camerelor de laut vedere, spectacolul s-a transmis live online.

În rest – doar gânduri și idei pentru posibilele spectacole viitoare. Nimic sigur.

 

 

 A fost un moment critic prin care ați trecut, din care ați crezut că nu există scăpare?

 

I.C.: Nu. Înafară de nesiguranță – jucăm? Nu jucăm?  - nu.

 

 

 De unde a venit realul ajutor?

 

I.C.: De la oameni. Serios. De la cei care au spus că nu se lasă. Frații Ștefan și Alexandru Teișanu sunt un astfel de exemplu. Ei organizează Zilele Nordului la Darabani și când a lovit pandemia vă dați seama că totul era dat peste cap: fără resurse, fără fonduri, etc. O nebunie. Dar ei nu s-au lăsat. Asta spune mult.

În al doilea rând nu puteam face nimic fără echipele de actori din Gewalt la Darabani și Pe ei!.  Dacă ei nu mi-ar fi ținut spatele, nu s-ar fi întâmplat nimic. În situații de genul ăsta reapar termeni ca: loialitate, credință, împreună. Actorii, prietenii mei până la urmă, au susținut proiectele și au luptat pentru ca ele să se întâmple. Pe lângă ei, o mulțime de alți prieteni care ne-au ajutat. Deci da, oamenii au făcut ca lucrurile să se întâmple. Oamenii și energiile lor adunate.

 

 

 Teatre din mai multe țări și-au difuzat spectacolele în regim online. Ați văzut producțiile teatrelor din străinătate? Ce impresie v-au lăsat acestea?

 

I.C.: Nu, nu am putut să văd teatru online. Nu am avut nici răbdarea, nici energia pentru asta. Am aruncat câte un ochi ici colo, am văzut fragmente. Și da, poți zice: ce bine e filmat sau ce prost e filmat, ce decor mișto și cam atât. Emoție, vibrație, întâlnire reală – pas. Nu e zona mea.

 

 

 Dacă teatrul independent românesc ar vorbi, ce credeți că ar spune în acest moment?

 

I.C.: Ce să mai spună? Ar zgâria pereții cu unghiile. Și touși, chiar și așa, lovit din toate părțile și din toate pozițiile, el există și reprezintă o forță din ce în ce mai vizibilă și mai articulată din punct de vedere artistic. Asta nu mai poate fi negat. Din păcate tot ce se întâmplă bun cu teatrul independent se face doar așa, prin șpăngi, prin fum, prin mii de baionete. Trăim într-un fel de stat care cu o mână îți întinde frânghia, cu cealaltă săpunul și apoi te întreabă: dar ce, nu v-am dat?!

 

 

 Ce lucruri bune a adus, totuși, anul 2020 pentru Texte bune în locuri nebune?

 

I.C.: Am făcut Gewalt la Darabani și ne-am distrat lucrând la el. Am participat la două festivaluri, am mai jucat în Cluj de vreo două ori și am început să pun bazele pentru un viitor proiect: Șoptitorii.

 

 

 Cum a fost anul 2021, în schimb?

 

I.C.: Am făcut un mic turneu în Moldova. Am fost rechemați la Zilele Nordului, am fost selectați la Festivalul Internațional de Teatru de la Piatra Neamț (unde ne-am simțit tare bine) și am construit Șoptitorii / The Whisperers – o instalație performativă despre misiunea artistului în viitor. Am jucat Șoptitorii în cadrul expoziției internaționale Work Upside Down, la ZIZ Art and Social Area și la Facultatea de Teatru și Film din Cluj. Și am făcut o mulțime de repetiții cu public, cât să îl vadă vreo 300 de persoane așa. :)

 

A, și foarte important: am înființat Asociația Texte bune în locuri nebune.

 

 

 Teatrul a fost nevoit să se adapteze tot timpul ca să poată supraviețui. Cum credeți că o să arate teatrul în viitor?

 

I.C.: Sub diferite forme, prezent în medii diverse, pentru felurite publicuri. Ca și până acum, nu? Și totuși, întâlnirea, adevărata întâlnire / experiență vie, nu va putea fi înlocuită. Asta cred.  Și de asta fac meseria.

 

​

​

Mulțumesc, Ionuț Caras, actor la Teatrul Național din Cluj, lector univ. la Facultatea de Teatru și Film din Cluj și owner  / mișcător de lucruri la Texte bune în locuri nebune.
 

 

​