PUBLICAT PE 26 MAI 2021

Ștafeta independent.2020 - Teatru FiX

Un articol de Anamaria Feraru

Ilustrație de Daniela Banciu

Mai știți duoul oferit de Reactor? El se repetă de data asta în celălalt colț al țării, în Iași, la Teatru FiX mai exact.

Este pentru prima oară când se dă Ștafeta în Moldova și ne lovim de o altfel de poveste a spațiului independent românesc.

Până acum am aflat că spațiul independent nu mai reușea să-și plătească chiria (Teatrul de Artă București), că spațiul independent urma să fie demolat (Váróterem Projekt). La Teatru FiX spațiul este deja un concept, în realitatea materială el nu există. Și asta ce înseamnă? Există sau nu?

Din interviul pe care urmează să-l citiți eu zic că da, că el se încăpățânează să existe indiferent de dificultatea acestor vremuri (și nu mă refer doar la pandemie), iar lucrul ăsta îl face să fie extrem de viu.

Oamenii ăștia au un FiX!

 

 

 Din pricina pandemiei multe teatre și-au suspendat activitatea. Ce planuri aveați pentru anul 2020?

Maria Comârlău: Pe noi 2020 și mai exact luna martie ne-a prins oarecum deja suspendați. În noiembrie 2019 închisesem spațiul la care muncisem în ultimii doi ani pentru că nu ne mai permiteam chiria. În februarie 2020 am cărat ultimele lucruri, fie acasă, fie la fier vechi și ne desprindeam de ideea de teatru independent cu spațiu. Planurile pentru 2020 erau să o luăm ușor, să vedem unde ne duce noua variantă de funcționare. Echipa rămasă era în burnout încă de la finalul lui 2019 iar la începutul lui 2020 nu înțelegeam de ce n-a trecut starea de oboseală. Aveam deja două proiecte care luaseră finanțare, unul încă din 2019 (AFCN) și unul prin programul În Stare de Bine în februarie 2020 iar planul era să ne adaptăm la noua noastră realitate, neștiind că va urma o realitate comună mondială de acest tip.

 Care a fost primul gând pe care l-ați avut atunci când s-a instalat starea de urgență?

M. C.: Având în vedere că aflaserăm (despre noi) care e motivul pentru care nu ne-a trecut oboseala după atâtea luni de inactivitate, și anume că suntem în burnout, și faptul că nu conștientizam încă gravitatea situației (referitor la durata ei) cred că primul gând a fost că mai avem încă o lună în care să ne odihnim, să o luăm ușor, să vedem ce se întâmplă. O lună nu ni se părea un capăt de lume. Era pauza aia pe care nu ti-o iei decât forțat de împrejurări. Pe parcurs ce trecea timpul în schimb, au apărut anxietăți care erau în același timp generatoare de soluții. Aveam două proiecte pe care trebuia să le demarăm și să le adaptăm, scrise și gândite pentru scenarii cu care eram deja obișnuiți nu pentru unele în care întâlnirea, principala caracteristică a ceea ce facem, e interzisă.

 

 

 Ce modalități ați găsit pentru a vă desfășura în continuare activitatea?

M.C: Faptul că deja renunțaserăm la spațiu ne-a dat mai puține bătăi de cap decât am fi avut cu presiunea unei chirii amenințătoare care să plutească constatant deasupra noastră. Am adaptat proiectele din mers. La unul dintre ele am schimbat în primul rând beneficiarii.  School feat Cool, proiectul finanțat prin programul În Stare de Bine, a fost inițial gândit ca un spectacol lectură pe tema bullying-ului, urmat de discuții, pentru elevii din cinci licee din Iași. Pentru că școlile s-au închis, am regândit proiectul pentru copii din centrele de plasament din județ. Astfel, în parteneriat cu DGASPC Iași am ajuns în 5 astfel de centre din județ, dar nu în varianta clasică ci cu cea digitală. Lectura spectacolului a fost filmată, doi oameni din echipă mergeam în centrele de plasament, montam echipamentul, copiii vizionau proiecția video și apoi, noi, cei care eram în centrul de plasament ne conectam cu colegii noștrii prin intermediul platformei Zoom pentru discuții. Colega noastră psiholog le vorbea inițial despre bullying și implicațiile lui și apoi copiii aveau posibilitatea să pună întrebări și să discute cu actorii pe care îi văzuseră în filmare. Tot în cadrul acestui proiect am mai avut două deplasări la două școli din sate cu ajutorul celor de la Fundația Bethany în cadrul proiectului lor Școala de sub copac. Copiii se adunau în curtea școlii pentru diverse activități, printre care și întâlnirea cu spectacolul nostru lectură și cu echipa.  În cazul celui de-al doilea proiect, fiind o rezidență de creație, modificările nu au fost majore. Acestea au privit doar difuzarea rezultatului. Rezidența s-a desfășurat în vară în condiții normale (la Teatrul din Stejar Iași), având în vedere că erau doar 5 oameni implicați, iar rezultatul acesteia a fost de asemenea filmat. Așadar, cu filmarea spectacolului de dans work in progress am plecat la Brașov, Târgu-Mureș și ne-am întors și acasă în Iași, am vizionat filmarea în aer liber cu o parte din echipă prezentă pentru discuțiile de după și cu coregrafa, Andreea Novac la capătul celălalt al Zoom-ului.

 A fost un moment critic prin care ați trecut, din care ați crezut că nu există scăpare?

M.C: În 2020 nu. De-a lungul timpului, multe. Pentru noi 2020 a fost a treia oară când am luat-o de la capăt. Au fost multe momente în care am crezut că nu mai există scăpare și exact când simțeam că ne scufundăm apărea câte un telefon salvator cu o donație, o sponsorizare sau un call de proiecte. Între timp am învățat că ceea ce facem e o alegere și că lucrurile sunt atât de grave pe cât le facem noi să fie. Nu e confortabil și e foarte greu de cele mai multe ori, dar am ales asumat direcția de fiecare dată, acceptând, câteodată mai greu, altădată mai ușor și consecințele.

 

 De unde a venit realul ajutor?

Stanca Jabenițan: De cele mai multe ori de la familie. Și din comunitate.

 Teatre din mai multe țări și-au difuzat spectacolele în regim online. Ați văzut producțiile teatrelor din străinătate? Ce impresie v-au lăsat acestea?

 

S.J.: Am privit puține producții, am fost selectivă, pentru că intuiam că experiența de a privi un spectacol înregistrat mă va provoca mai mult analitic decât senzorial și emoțional. Ce gând mi-a trecut prin minte a fost că din orice parte a lumii s-ar crea un spectacol el tot ar avea un limbaj universal. Da, contextele culturale diferă, esteticile, experiențele creatorilor la fel, chiar și bugetele ș.a.m.d., dar ce nu diferă sunt oamenii și preocuparea lor constantă de a înțelege părți din ei. E o observație generală, poate mai mult o amprentă de memorie pe care o recuperez acum gândindu-mă la întrebare, însă cred că artele performative își croiesc acum o tendință laterală sau secundă, care țintește să anuleze granițele domeniilor artistice și științifice.

 Imaginați-vă că anul 2020 a fost un bătrân înțelept. Ce lecție ați primit de la el?

 

M.C.: Că din când în când trebuie să ne mai și oprim. Că nu stă Planeta în loc dacă ne oprim să respirăm ci din contra, s-ar putea să meargă mai bine dacă o lăsăm un pic în pace și îi dăm voie și ei să respire. Că nu totul e despre noi. Că a face un pas în spate și a te distanța puțin îți poate crea o perspectivă de ansamblu pe care crezi că o ai din mers dar care se modifică dacă te oprești un pic. Că schimbările nu sunt atât de rele precum le percepem noi și mai mult decât atât, sunt naturale. Că timpul petrecut în capul tău poate fi nociv dacă nu e însoțit de acceptare, răbdare, analiză și echilibru. Că de cele mai multe ori avem nevoie de ajutor dar suntem primii care trebuie sa ni-l acordăm. Că a fi vulnerabil și a cere ajutorul e un act de curaj. Că punctele celorlalți de vedere sunt la fel de valide ca ale noastre și că polarizarea  opiniilor nu duce nicăieri iar complexele de superioritate sunt nocive și nu schimbă societatea decât poate doar într-o direcție opusă celei intenționate.

 Dacă teatrul independent românesc ar vorbi, ce credeți că ar spune în acest moment?

 

M.C.: că „pi tăți ni doare, la tăți ni-i greu.” :))

Cred că ne-ar zice să ne dozăm energia, să lăsăm orgoliile, să lucrăm împreună și să nu ne mai luăm atât de mult în serios pe persoană fizică.

S.J.: ”( Teatrul Independent și Statul ) Hai să ne așezăm… la o masă... și să vorbim serios. ”

 

 

 Ce lucruri bune a adus, totuși, anul 2020 pentru Teatru FiX?

M.C.: Mi s-a părut că faptul că a trebuit să ne adaptăm proiectele a așezat lucrurile în cea mai bună formă a lor.  2020 și-a urmat cursul lui, a fost un an care a reașezat niște lucruri cum se așează ingredientele într-un shaker prin agitare. Plus conștientizarea faptului că se pot face lucruri de la distanță. O deschidere internațională care elimină niște costuri, facilitează niște întâlniri într-o formă poate că nu ideală, dar nu inexistentă. Ne-a făcut să ne dăm seama că putem și folosi tehnologia, dacă ea tot există. Mai greu mi se pare 2021.

 

 

 Teatrul a fost nevoit să se adapteze tot timpul ca să poată supraviețui. Cum credeți că o să arate teatrul în viitor?

S.J.: Ca să poți proiecta un viitor cred că e esențial să înțelegem de ce mai bine de 2000 de ani tipul acesta de artă trăiește, și în mod special am ales cuvântul trăiește, pentru că se bazează pe nevoia noastră, poate cea mai intimă, de conexiune cu sine și cu societatea. Vreau să fiu văzut, ascultat, iubit, inclus în ceva mai mare ca mine. Pe lângă nevoile acestea, de esența umană, se adaugă și întâlnirea, spațiul acela comun de flux între persoane unice care participă în același timp și spațiu la idei, emoții, ritmuri, corpuri, sunete, geometrii și astfel la experiența colectivă. Teatrul este poate cel mai fertil teren pentru orice fel de proces transformativ, atâta timp cât nu își pierde calitatea esențială, și anume Întâlnirea. În prezent, teatrul se încearcă a fi resemnificat prin lentila tehnologiei, iar în contextul pandemiei, prin distanțare, însă nu cred că am găsit, deocamdată, modalitatea prin care teatrul să își revele esența fără public în sală. Adică un spectacol online deocamdată nu propune întâlnirea la care ne-am raportat noi până acum ci încheie un alt tip de contract cu privitorul, pe care eu încă nu știu unde să îl plasez. Această observație nu e una care conține o concluzie ci mai degrabă o direcție de cercetare. Așadar, teatrul în viitor. Pe planeta Marte, în capsule spațiale și reeditând problematici contemporane, cum ar fi, nemurirea, salvatul asteroizilor, extinderea conștiinței, plictisul pe timp de pace,  probleme de ordin tehnic cu transportul intergalactic. Glumesc. Teatrul va fi construit de oamenii prezentului cu mijloacele prezentului, în viitor.

 Ce planuri aveți pentru publicul vostru în anul 2021?

 

M.C.: După cum ziceam mai sus 2021 mi se pare un an complicat care pornește foarte greu. Suntem la jumătatea lui și pare că stă în loc și nu reușește să se angreneze odată și s-o ia din loc. Și parcă nici noi nu știm de unde să-l apucăm și să-i dăm play. E cumva suspendat. Am depus două proiecte, mai avem vreo două în pending, în curs de scriere, nu prea mai avem oameni în echipă; vom vedea ce se întâmplă. Luăm lucrurile încet și le anunțăm pe măsură ce probabilitatea ca ele să se întâmple va deveni reală. 

 


 ȘTAFETA

 Spuneți-ne un teatru independent din România căruia îi apreciați munca și contribuția pe care o aduce în comunitate și care a dat dovadă de curaj și adaptabilitate în perioada pandemică.

Asociația Reciproca

Mulțumesc, Stanca Jabenițan - membru fondator Teatru FiX, Maria Comârlău - pr & more la Teatru FiX

Ștafeta independent.2020 reprezintă o serie de interviuri luate teatrelor independente din România, având la bază regula jocului ștafeta, primești și dai mai departe.

Motivația din spatele interviurilor este de a înțelege mai bine cum a fost anul 2020 pentru sectorul de teatru independent, cu ce a rămas în urma evenimentelor pandemice, cum se raportează la schimbările de lucru impuse de Guvern și ce model de desfășurare prevede pentru teatru în anii ce vor urma.

Seria de interviuri este, desigur, și o cale de-a ne apropia unii de ceilalți prin intermediul poveștilor, într-o perioadă care ne pune la încercări cu duiumul.